1.jpg)
Numele meu este Axel Riwe. M-am născut şi mi-am petrecut tinereţea în RDG (Germania de Est) dacă vreţi, într-un orăşel de lângă Marea Baltică aflat la nord de Berlin şi numit Anklam, loc în care trăiesc şi acum şi unde mai mult ca sigur că-mi voi încheia efemera mea trecere pe acest pământ. În rândurile de mai jos voi încerca să vă povestesc despre cea mai palpitantă aventură pe care am trăit-o în vara anului 1983, cea care mi-a marcat trecerea de la adolescenţă la maturitate şi care este strâns legată de frumoasa dumneavoastră ţară, România.
Povestea mea începe când am împlinit vârsta de 18 ani. Pe atunci eram obligat să fac armata, aşa cum trebuia s-o facă orice tânăr din fostele ţări socialiste. Era sfârşitul copilăriei şi al adolescenţei iar momentul trebuia marcat cum se cuvine. Marea majoritate a tinerilor germani ajunşi la această vârstă se supuneau de bună voie şi cu mare bucurie unui test inedit. Ei trebuiau să parcurgă, făcând autostopul, drumul din RDG până la Varna, în Bulgaria, întoarcerea făcându-se cu trenul. Aceasta era o provocare şi pentru mine. Înainte să merg la armată doream să cunosc lumea, care se reducea atunci pentru noi doar la Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România şi Bulgaria. Hotărârea fiind luată am început să bat pe la uşile autorităţilor deoarece şi pentru o călătorie la fraţii noştri din lagărul socialist aveam nevoie de o acordul lor. Aşa că am mers la Miliţie şi am cerut aprobarea pentru excursia pe care doream s-o fac până la sfârşitul lumii de atunci, adică până în Bulgaria! A trebuit să aştept 14 zile. Cererea mea era evident un caz serios! Cred că au verificat dacă mica mea plimbare nu putea fi un atentat la pacea lumii! Dar în cele din urmă am obţinut hârtiile necesare plecării.
Chiar de a doua zi dis-de-dimineaţă mi-am luat sacul de dormit şi periuţa de dinţi şi m-am îndreptat spre şoseaua dinspre sud, gata să cuceresc lumea, lumea socialistă! Ţineam degetul mare în aer şi aşteptam o maşina. O oră mai târziu stăteam în acelaşi loc şi începusem să mă cam îndoiesc că acesta ar fi drumul potrivit spre Bulgaria. Dar, chiar atunci, când prin minte îmi treceau aceste gânduri, o maşină s-a oprit şi m-a luat.
Seara am ajuns la Dresda. Asta însemna că făcusem cam 500 km de la oraşul meu, Anklam, de lângă Marea Baltică. Nu era prea rău pentru prima zi, mi-am zis. La Dresda m-am întâlnit cu doi prieteni: Dirk şi Gernolf şi am continuat împreună călătoria. Am petrecut câteva zile la Praga, apoi la Budapesta, după care am pornit să vedem Carpaţii şi Balcanii.
Pentru a avea şanse mai bune la autostop m-am despărţit de cei doi prieteni şi de comun acord am decis să ne întâlnim din nou în Bulgaria. Am călătorit cu mai multe maşini, în ritm de melc, spre graniţa de est. În Püspökladány am avut noroc. Doi maghiari m-au luat la autostop. După ce am schimbat câteva vorbe ei m-au întrebat încotro mă îndreptam. Spre România, am răspuns. Cei doi m-au privit curioşi şi în cele din urmă mi-au spus: „Nu te duce acolo. Este o ţară rea, plină numai de hoţi şi de bandiţi.” Le-am răspuns că nu cred în poveşti de genul acesta şi am râs cu poftă. Şoferul mi-a zis: „Nu ştii ce faci” iar eu i-am răspuns: „Ba ştiu.” Am tăcut cu toţii dar în mintea mea s-a înfiripat sentimentul de nesiguranţă. Ce ştiam eu despre ţara aceasta? Aproape nimic. Nu mai cunoscusem nici măcar un român. În imaginaţia mea vedeam păduri întunecoase, munţi de netrecut…Nimeni nu m-ar mai găsi dacă aş fi dispărut acolo. Mai bine m-aş întoarce. Dar lucrul acesta era imposibil. Ce ar fi crezut prietenii despre mine dacă aş fi fost aşa de laş? Trebuia să-mi dovedesc curajul.
Se lăsase seara când am ajuns la graniţă. Miliţia de frontieră era neprietenoasă. M-au întrebat dacă am arme sau droguri. Am negat, total mirat de întrebare. Miliţianul, foarte sever, mi-a ordonat să-mi deschid bagajul. Nu i-a venit să creadă că nu aveam în el nimic altceva decât un sac de dormit. Nici un prosop?, m-a întrebat el. Nu. În cele din urmă mi s-a permis să trec. Am plecat mai departe şi m-am uitat în jur. Drumul era murdar şi mirosea ciudat. Apoi cei doi companioni ai mei au venit şi m-au luat mai departe. Călătoria continua. Priveam pe fereastră şi tot ce vedeam era cam exotic pentru mine. Treceam prin sate cu case de lemn. Câteodată trebuia să ne oprim pentru că pe drum mergeau oi sau vaci. S-a lăsat noaptea când, apropiindu-ne de Cluj Napoca, cei doi maghiari mi-au spus că ei au ajuns la destinaţie. Am coborât înainte să intrăm în oraş. Eram convins că era mai bine să-mi petrec noaptea în natură. Cei care mă aduseseră până aici mi-au urat noroc şi au plecat.
Am ieşit în afara drumului şi mers doar la câţiva metri de şosea, lângă un gard. Un minut mai târziu am auzit o maşina care s-a oprit chiar lângă mine. Bine, mi-am spus, acum or să vină să mă jefuiască. Am stat cuminte, întins în iarbă şi am ascultat vocile acelea străine. Oamenii au dispărut în câteva minute şi eu am rămas din nou singur în acea ţară atât de „periculoasă”. Am adormit liniştit uitându-mă la cerul înstelat de deasupra mea. În dimineaţa următoare am pornit către oraş. La început am văzut multe clădiri noi şi mari. Parcă eram acasă, în Germania. La prima staţie de autobuz m-am urcat într-unul care m-a dus în centru. Trebuia să găsesc o bancă la care să schimb nişte bani. Am căutat ceva timp şi n-am găsit niciuna. În cele din urmă l-am întrebat pe un tânăr care m-a invitat să căutam împreună. Când, în sfârşit, am găsit-o, banca nu se deschisese încă. Clujeanul m-a invitat să iau micul dejun cu el. Am băut o cafea şi am mâncat cozonac iar el a plătit. Ca să pot să supravieţuiesc până ce se deschidea banca, el mi-a oferit 20 de lei. La o primă privire „jefuitorii” români erau foarte amabili. Când s-a deschis banca, am schimbat câteva dintre mărcile mele redegiste (RDG-iste) pe care am primit 800 de lei. După ce am vizitat centrul oraşului Cluj Napoca am plecat mai departe spre Târgu-Mureş.
Când am ajuns la şoseaua de la ieşirea din oraş am fost şocat. Circa 50 de oameni aşteptau la auto-stop. Am crezut că nu aveam nici o şansă. Trebuia totuşi să încerc. M-am gândit să mă aşez cam pe la mijlocul mulţimii. Poate şoferii nu vor vedea că eram străin şi astfel puteam să sar, neobservat, într-o maşină, împreună cu ceilalţi autostopişti români. Din când în când se oprea câte o maşina şi mai lua pe cineva. Apoi a venit un automobil Dacia 1300 şi şoferul a arătat cu degetul exact spre mine. Ceilalţi au alergat şi ei după maşină, dar el m-a luat doar pe mine. Nici până în ziua de azi nu ştiu de ce m-a ales tocmai pe mine din acea mulţime. Şoferul nu vorbea prea mult dar înainte de fiecare curbă claxona. Asta mi se părea amuzant. I-am spus că tatăl meu claxona cel mult o dată pe an! A râs, şi mi-a zis: Mai întâi trebuie să te asiguri. Apoi drumurile noastre s-au despărţit şi eu am coborât într-un loc unde un singur om mai făcea autostopul: prietenul meu Gernolf! Ce surpriza plăcută! Am vorbit despre experienţele noastre şi am continuat să căutăm o maşina care să ne ducă mai departe.
Un camion tip RoMAN a oprit în cele din urmă. Ştiam că are două locuri. În Germania era foarte simplu. Două locuri însemna că încă doi oameni puteau să meargă alături de şofer. Am văzut că erau deja doi oameni în cabină şi i-am spus lui Gernolf: Nici o şansă. E plin. Totuşi şoferul a oprit şi ne-a invitat să urcăm. Ajutorul de şofer împreună cu Gernolf s-au aşezat pe locul din mijloc iar eu pe cel de-al doilea loc. Aşa am învăţat cum patru oameni pot călători cu un camion tip RoMAN! Câţiva kilometri mai încolo, am văzut două femei şi un copil ieşiţi la autostop. Şoferul a oprit din nou: „Bine, m-am gândit atunci, mai întâi femeile şi copiii.” Deci, trebuie să coborâm. Dar şoferul nu ne-a lăsat şi în acelaşi timp le-a făcut semn femeilor să urce. Femeia mai în vârsta s-a aşezat între cei doi bărbaţi, copilul s-a strecurat lângă mine pe locul al doilea iar femeia mai tânără, spre norocul meu, mi s-a aşezat în braţe! Şi aşa am învăţat cum 7 persoane puteau călători într-un camion tip RoMAN, lucru pe care niciun neamţ nu-l ştie! La scurt timp după apusul soarelui, am părăsit acest grup. Şoferul ne-a dat o sticlă de bere şi toată lumea ne-a urat noroc. Ne-am aşezat sub un măr şi am gustat din bere. Sticla arăta puţin cam ciudat pentru noi dar berea era foarte buna. Am adormit liniştiţi sub copac. În dimineaţa următoare, odată cu primele raze de soare, eram din nou la drum. Un alt automobil Dacia l-a luat pe Gerni şi eu am rămas din nou singur. Dar nu pentru mult timp. Lângă mine a oprit o ambulanţă. M-am aşezat pe locul doctorului, chiar lângă targă. Aşa am ajuns la Sighişoara. Aici am dat iar de o mulţime de oameni care aşteptau la autostop. M-am aşezat din nou în mijloc. Chiar lângă mine mai stătea un tânăr cu care am vorbit o vreme. Era student. Când a oprit un microbuz, tânărul a făcut în aşa fel încât să sărim amândoi în el. Dar, de data asta am avut ghinion. După doar câţiva kilometri, din spatele maşinii a început să iasă un fum gros şi negru. Şoferul a trebuit să încetinească şi toată lumea a sărit repede din maşină.
La scurt timp o altă mașină Dacia 1300 a venit. M-a luat pe mine şi pe student, şi aşa călătoria mea a continuat. Cei doi români discutau, iar eu stăteam în spate şi mă uitam la peisajul acela frumos care-mi defila prin faţa ochilor. Ce zi minunata! Dar, curând şoferul a oprit. Ar trebui să schimbăm locurile, a zis studentul. Şoferul vrea să-ţi vorbească. Aşa că m-am mutat în faţă. Pe şofer îl chema Mihai (Mihai Vasile-Sângealb). Am vorbit tot timpul. Curând studentul a coborât şi noi ne-am îndreptat împreună spre Bucureşti. Mihai era un ghid perfect. Mi-a povestit despre peisajele din jur, despre oraşele prin care treceam, despre oameni şi despre politică. Apoi, s-a ivit o problemă. Nu mai aveam suficient combustibil până la Bucureşti şi în acele timpuri, în România, era dificil să-l procuri. La multe staţii de benzină văzusem cozi imense. Zeci de maşini aşteptau acolo. Nouă ne mai ajungea carburantul doar pentru câţiva zeci de kilometri. Nu aveam ce să facem. Trebuia să aşteptăm la o benzinărie până sosea combustibilul. Cât timp? Poate ore, poate zile întregi, nimeni nu ştia. Dar, spre norocul nostru la următoarea staţie PECO am obţinut 20 de litri, aşa că ne-am putut continua drumul.
La Braşov am făcut un popas ca să vizităm, cât de cât, oraşul. Se lăsa întunericul şi i-am spus lui Mihai că îmi pare rău că nu mai puteam să vedem munţii. Atunci el mi-a propus să ne petrecem noaptea în cortul lui şi să ne continuăm drumul doar a doua zi. Şi aşa am şi făcut. Deasupra staţiunii Buşteni, Mihai a ridicat cortul în pădure. Mă întrebam cum de a reuşit în acel întuneric deplin. Apoi ne-am dus în oraş. Mihai m-a invitat la un restaurant foarte scump şi acolo am mâncat excelent. După o noapte petrecută în cort, în dimineaţa următoare mi-am încântat privirea cu imaginea impresionantă a Bucegilor.
La prânz am ajuns în Bucureşti. Am urcat în apartamentul lui Mihai unde el a pregătit prânzul. După-amiază mi-a arătat oraşul, apoi am mers la cinema. Eram curios să văd un film în versiune originală, să-i aud pe actori vorbind în limba lor, nu în germană aşa cum eram eu obişnuit acasă, în Germania. Îmi aduc aminte că schimbam locurile ori de câte ori cineva se aşeza lângă noi. Nimeni nu trebuia să audă că vorbeam englezeşte. Ştiam ce înseamnă să trăieşti sub dictatură, pentru că veneam din Germania de Est (Republica Democrată Germană). Dar vedeam că era şi mai greu în ţara condusă de Ceauşescu. A doua zi de dimineaţă m-am decis să plec spre Bulgaria. Mihai m-a scos din Bucureşti. M-am aşezat din nou în mijlocul mulţimii. După 10 minute a sosit o Dacie iar şoferul mi-a zis: „Urcă, te duc până la Giurgiu”. Era prietenul meu Mihai. Am refuzat. Ştiam deja cât era de greu să procuri benzină. Dar Mihai mi-a zis: „Nu contează, urcă, e plăcerea mea”. I-am mulţumit în gând.
Ajuns la Giurgiu am trecut fără probleme de controlul vamal. Era timpul să-mi număr banii. Rezultatul m-a uimit. Aveam în buzunar 820 lei, adică mai mulţi decât atunci când, cu frică, am intrat în această „ţară a hoţilor şi a bandiţilor”! Am traversat podul de peste Dunăre pe jos. Soarele strălucea. O adiere proaspăta răzbătea dinspre fluviul care venea de departe, de la Donaueschingen, tocmai din cealaltă Germanie, cea Federală, de care noi, Democraţii, eram despărţiţi, nu doar simbolic, de Zidul Berlinului. În depărtare am văzut un vapor. Eram fericit. Mă simţeam liber şi puternic!
Nota Bene. Am căutat fotografii de atunci, dar n-am găsit. Cele care însoţesc acest articol sunt din anul 2013, la 30 de ani de la prima mea întâlnire cu România, fotografii făcute de Mihai tot cu prilejul unei vizite scurte, de doar 3 zile, pe meleaguri româneşti și nu numai. Atunci, Mihai, vechiul meu prieten, m-a plimbat prin Bucureşti, m-a dus la Castelul Reginei Maria de la Balcic (acum în Bulgaria), la Castelul Peleș, la Cetatea Râşnov, la Castelul Bran, la Mânăstirea Dintr-un Lemn, la Salina Ocnele Mari, la Horezu–localitate vestită pentru ceramica sa– la Mânăstirea Bistriţa și la Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul, la satul Olari–cu deosebitul muzeu al familiei Vicșoreanu–la Muzeul Trovanților din Costești sau la Mânăstirea Cotmeana. După aşa un dens program a urmat o cursă contra-cronometru, când aproape că mă obişnuisem cu ideea că voi pierde avionul am ajuns în ultimul moment la aeroport, atunci când în difuzoare răsuna ultima invitaţie ca să mă prezint la poarta de îmbarcare…
Text-Axel Riwe, Anklam (fosta Germanie Democrată), imagini foto Mihai Vasile-Sângealb, redactor șef adjunct al Jurnalului Bucureștiului
Articole asociate
Cum am trăit sfârşitul… „Zidului” (Corespondență de la Axel Riwe din Anklam – Germania)
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului
