Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe
Am arătat în articolul precedent cum Ungaria și Polonia s-au alăturat Germaniei naziste, imitând comportamentul agresiv al acesteia, contribuind la dezmembrarea și dispariția statului cehoslovac. „Succesele” asociate politicii de impunere a forței sau voinței în relația cu vecinii s-au dovedit a fi contagioase, lăsând în umbră principiile legate de dreptul internațional. Nu după multă vreme, atunci când astrele geopoliticii s-au aliniat altfel, resentimentele celor nedreptățiți au justificat, din păcate, acțiuni similare care au contribuit la continuarea unei spirale a violenței, aparent fără leac. De acestă dată ne vom referi la Lituania, un stat mic, care în perioada interbelică, jonglând cu alianțele, a fost pe rând când victimă, când agresor.
La începerea Primului Război Mondial teritoriul lituanian era divizat între Germania și Rusia și, cel puțin în primii ani ai conflagrației, a fost zonă de operații militare. Din 1915 și până la finalul Primului Război Mondial, Lituania a fost sub ocupația germanilor, ceea ce nu a împiedicat-o ca, în februarie 1918, să-și proclame independența. Declararea independenței a fost urmată de un război cu bolșevicii, urmat de un altul, de această dată cu Armata de Vest a Voluntarilor Ruși, contrarevoluționarii care doreau înfrângerea statului bolșevic și reconstituirea Imperiului Rus, dar care ar fi dorit să-și permanentizeze șederea în Lituania.
Cât de repede lituanienii au trebuit să poarte un al treilea război, împotriva polonezilor cu care, datorită unui trecut istoric comun, aveau divergențe teritoriale. Urmare a derulării conflictului polono-sovietic, în iunie 1920, în marșul ei spre Polonia, Armata Roșie a cucerit Vilnius-ul, „eliberat” pe repede înainte de polonezi, încă din aprilie 1919.
În iulie 1920, dorind să spargă „strânsoarea” statelor capitaliste, Rusia Sovietică a încheiat un tratat de pace cu Lituania prin care recunoștea independența acesteia, se stabileau granițele dintre cele două țări dar și, pentru a-și menține influența în viitor și a învenina relațiile polono-lituaniene, se recunoștea dreptul Lituaniei asupra regiunilor Suwalki și Vilnius, dorite de polonezi. Un articol secret al tratatului prevedea că Lituania va permite trecerea Armatei Roșii spre Polonia, prin teritoriul național recunoscut prin tratat.
Ofensiva bolșevică împotriva polonezilor a fost însoțită de mișcări ale trupelor lituaniene care au ocupat teritoriile care făceau obiectul tratatului cu Rusia, din care armata poloneză era silită să se retragă. Au avut loc încăierări cu armata poloneză, în regiunea Suwalki din sud-vestul Lituaniei, acolo unde, în iulie 1919, Aliații trasaseră linia provizorie de demarcație între cele două state, așa numita linie Foch. Victoria poloneză de la Varșovia, „Minunea de pe Vistula” de la finele lunii august 1920, a determinat retragerea Armatei Roșii, care a predat, ca un „măr otrăvit”, administrarea regiunii Vilnius către Lituania. În fața avansului polonez lituanienii s-au declarat neutri în conflictul polono-sovietic, dar „neutralitatea” nu a fost recunoscută de polonezi pe baza faptului că, anterior, lituanienii au permis trecerea liberă a trupelor rusești, au furnizat provizii Armatei Roșii și s-au implicat în ciocniri cu armata poloneză, atunci când aceasta se retrăgea în fața rușilor.
În septembrie 1920 a avut loc bătălia de pe Niemen, a doua ca mărime din războiul polono-sovietic, încheiată cu victoria poloneză. Flancul stâng al polonezilor era reprezentat de linia de demarcație provizorie dintre Polonia și Lituania, din nou au existat cicniri cu armata lituaniană care apăra frontierele stabilite prin tratatul bilateral lituano-sovietic, pe care polonezii nu îl luau în considerare. Intervenția Ligii Națiunilor, care a negociat o înțelegere pentru zona Suwalki, stabilind o linie de demarcație, s-a dovedit tardivă în fața realităților din teren manifestate prin reocuparea regiunii Suwalki de către polonezi și poziționarea lor favorabilă privind un atac asupra regiunii Vilnius.
Discuțiile din cursul lunii octombrie s-au învârtit în jurul cozii întrucât ambele părți manevrau astfel încât să obțină Vilnius-ul, dar până la urmă, pe 7 octombrie, s-a încheiat un acord care a stabilit frontiera dintre cele două state, doar pentru regiunea Suwalki. Cum Vilnius-ul rămânea în spatele noii frontiere, lituanienii au susținut că acordul consfințea rămânerea orașului la Lituania, în vreme ce polonezii au pretins că acesta e valabil doar pentru regiunea Suwalki și că nu făcea referire la alte teritorii în dispută. Acordul prevedea un armistițiu, care să intre în vigoare pe data de 10 octombrie, dar care să fie valabil doar pentru regiunea Suwalki, nu pentru tot frontul polono-lituanian. Ambiguitățile acordului s-au clarificat chiar a doua zi după încheierea acestuia, printr-o „revoltă spontană” a unei divizii poloneze, alcătuită din voluntari, mai toți etnici polonezi din Lituania și Bielorusia. Conduși de generalul Lucjan Zeligowski, născut și el în Lituania, militarii „rebeli” au încălcat ordinele superiorilor din armata poloneză care prevedeau „respectarea” noii frontiere și au ocupat regiunea Vilnius, aflată până atunci sub control lituanian.
Trupele lui Zeligowski, beneficiind de suportul logistic al armatei poloneze, nu a întâmpinat o opoziție serioasă din partea lituanienilor, mai ales că etnicii polonezi, majoritari în Vilnius, s-au revoltat ușurând avansul „rebelilor”. Pe 12 octombrie Zeligowski a proclamat Republica Lituaniei Centrale, continuând să avanseze în teritoriul lituanian, spre Kaunas, al doilea oraș ca mărime al țării. Pentru ca mascarada să fie completă, în fața rezistenței lituaniene care începuse să pună probleme „rebelilor” lui Zeligowski, alte unități poloneze de cavalerie și…de aviație s-au „revoltat”, alăturându-se Republicii Lituaniei Centrale.
Până la finele lui noiembrie 1920 frontul s-a stabilizat, un armistițiu încheindu-se între „rebeli” și lituanieni, astfel că Zeligowski a devenit conducătorul Republicii Lituaniei Centrale. Franța și Anglia au militat pentru revenirea regiunii la Lituania dar, pentru a-și proteja aliatul polonez, nu au intervenit în forță. În 1922 parlamentul noului „stat” a votat unirea cu Polonia, Republica Lituaniei Centrale devenind parte a unui voievodat polonez. După „revolta” lui Zeligowski și încălcarea acordului Suwalki, Lituania, considerându-se agresată, a întrerupt relațiile diplomatice cu Polonia, între cele două state menținându-se o stare de conflict înghețat până în 1938.
La începutul lui ianuarie 1923, inspirându-se din „lecția” dată de polonezi cu regiunea Vilnius, lituanienii au orchestrat și ei o revoltă a civililor lituanieni, în zona orașului Klaipeda (Memel, după numele german), important port la Marea Baltică, teritoriu german plasat sub mandatul Ligii Națiunilor, după încheierea Primului Război Mondial și aflat sub administrare franceză. Dorit și de polonezi, orașul Klaipeda era vital pentru dezvoltarea economică a Lituaniei independente, în condițiile în care frontiera de vest, cu Polonia, era total blocată. Punctele de graniță erau închise, nu exista trafic feroviar sau linii de telegraf comune, poșta între cele două țări se realiza…prin intermediul altor state. Acțiunea în forță a lituanienilor, sprijinită se pare de sovietici, dornici să ridice tensiunea în zonă, a stârnit doar…protestele Aliaților. Aceștia nu au reacționat militar dar, în spiritul vremii, au decis un târg neoficial: regiunea Vilnius rămânea la polonezi, în vreme ce regiunea Klaipeda devenea lituaniană.
Pe fondul situației create de anexarea Austriei la Germania, în martie 1938, un incident pare-se provocat de polonezi, de la frontiera dintre Lituania și regiunea Vilnius, soldat cu moartea unui militar polonez, a condus la inflamarea spiritelor de partea poloneză, care a masat trupe în zona de graniță. Un ultimatum a fost trimis lituanienilor, prin care aceștia, sub amenințarea războiului în decursul următoarelor două zile, li se cerea, nici mai mult, nici mai puțin decât… normalizarea relațiilor diplomatice! În virtutea tratatului din 1920, URSS a sprijinit din nou poziția Lituaniei, în vreme ce Polonia a primit suport… din partea Germaniei care, în condițiile unui posibil conflict polono-lituanian, urma să „protejeze” regiunea Klaipeda, stăpânită de lituanieni, dar pe care Adolf Hitler o considera ca având următoarea importanță după Regiunea Sudetă. De voie, de nevoie Lituania a acceptat solicitările poloneze care însemnau reînceperea relațiilor comerciale, redeschiderea traficului de frontieră, dar și recunoașterea frontierelor Poloniei, care includeau regiunea Vilnius!
Pe 20 martie 1939, Germania a emis un ultimatum oficial Lituaniei: să cedeze regiunea Klaipeda/Memel sau să suporte consecințele militare. Izolată din punct de vedere diplomatic și fără posibilitatea de a se apăra, Lituania a permis ca, doar după două zile, trupele germane să preia portul și regiunea înconjurătoare. Odiseea mult-doritului Vilnius, capitala istorică a Lituaniei, a continuat, astfel că în septembrie 1939, atunci când Polonia a fost atacată mai întâi de Germania nazistă și mai apoi de URSS, cea din urmă a avut grijă să retrocedeze din nou…regiunea Vilnius către Lituania. Bineînțeles, în baza tratatului de pace din 1920, dar cu condiția „nevinovată” ca trupele sovietice să poată staționa în țară. Pactul Ribbentrop-Molotov a făcut ca ulterior, în iunie 1940, Lituania să fie ocupată de „prietena” URSS, pentru ca după un an, când a început războiul germano-sovietic, să fie cucerită de către Germania. Mai apoi, în 1944, armata sovietică a „eliberat” din nou Lituania, hotărându-i soarta pentru mai bine de jumătate de veac, până la destrămarea URSS-ului…
În spiritul epocii, Lituania a încercat să-și recupereze prin forță teritoriile „istorice”, chiar dacă acestea aparțineau de vecinii mai puternici! Ocuparea regiunii Klaipeda și participarea, e drept indirectă, la împărțirea Poloniei din 1939, prin asocierea cu URSS și recuperarea Vilnius-ului, au făcut din Lituania un oportunist teritorial, aflat datorită abordării și resurselor sale militare limitate, într-o vulnerabilitate extremă.
Ca o concluzie, după ce am reamintit ce s-a întâmplat cu Polonia, Ungaria și Lituania în perioada interbelică, putem spune că, dacă cei Mari o iau razna, imitarea de către micile state a unui comportament aberant prin adoptarea unui oportunism de moment, după cum bate vântul geopoliticii, nu conduce decât la intrarea accelerată într-o spirală a conflictului. Vremurile pe care le trăim acum se aseamănă cu perioada interbelică, când un agresor precum Germania nazistă sau URSS au încurajat sau au determinat națiuni mai mici să le fie părtașe la samavolnicii. Putem înțelege astfel mai bine, că în apele tulburi ale „cântecului de sirenă” pe care Rusia îl dedică teritoriilor ucrainene ce ar trebui retrocedate Poloniei, Ungariei sau României se ascund mrejele care vor duce, în viitor, la dezonoare și pieire. „Căci temelia care nu este zidită pe stâncă, ci pe nisip, se va prăbuși la prima furtună” (Matei 7:26-27)
Sebastian Cătănoiu (Inginer silvic, dr. în silvicultură, publicist, Parcul Natural Vânători Neamţ, Vânători Neamţ), Senior Editor (științific) al Jurnalului Bucureștiului
Notă. Acreditarea OADO (Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului al Consiliului Economic și Social al Națiunilor Unite), calitate de „Observator intern” la Alegerile prezidențiale din luna mai–2025 de către AEP (Autoritatea Electorală Permanentă)
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
Remember. Drama de la Carcassonne. Pe urmele lui Radouane Lakdim, în căutarea adevărului istoric”
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului
