Viața din institut nu este ușoară. Uneori, nu am timp să mănânc, alterori rămân peste program, în dorința de a reuși o reacție, un experiment. Sunt și zile mai ușoare, când așteptăm un rezultat și dacă totul iese bine mă simt fericită de pasul făcut, de plecarea de la școală. Am într-adevăr mai multe satisfacții, mă ascund în spatele eprubetelor, uit când trece ziua, dar am învățat să mă bucur alături de ceilalți de orice succes. În fiecare dimineață, începem cu o ședință de câteva minute. Suntem anunțați de vreun proiect, de măriri sau mai curând de micșorări de fonduri, uneori, mai rar, de un adaos la salariu. Un adaos mic, dar care ne face să ne bucurăm ca niște copii. Vreau să fac parte dintr-un întreg.
Încep să râd, să comunic, încep să-i cunosc pe cei din jur, bineînțeles îmi plac unii, îmi displac alții. După un timp, un gest mă face să-mi dau seama că m-am înșelat, începe să-mi displacă cineva, să-mi placă altcineva, tatonez, sunt încă pe un teren nesigur. Nu mă pricep la oameni, nu m-am priceput niciodată, doar din gesturi, cuvinte, ce poți cunoaște? Poate în spatele cuvintelor stă alt adevăr, poate în spatele unui gest, stă o altă realitate. Întotdeauna, pentru mine a contat prima privire. Este măsura, ocaua cu care cântăresc lumea din jur. Dacă prima privire este sinceră, am impresia că omul din fața mea este bun. Dar m-am înșelat de atâtea ori! Dacă prima privire este rea, iscoditoare, bănuitoare, parcă îmi vine să nu-i dau șanse omului din față. Dar m-am înșelat și aici de multe ori, și rămân, totuși cu ocaua mea să măsor lumea din jur. Altă unitate de măsură, n-am învățat încă, mă las în seama primei priviri, și mă rog să aibă Dumnezeu grijă de restul. Doamne, sunt atât de nesigură pe mine!
Am văzut un documentar cu planete, stele, evoluția omenirii. La început, omul a crezut că soarele se învârte în jurul pământului, apoi a înțeles că de fapt pământul se rotește în jurul soarelui. Apoi, a crezut omul că pământul este pătrat, i-au trebuit sute de ani să înțeleagă că este o sferă. A crezut apoi omul, că pământul este singura planetă, a înțeles mai târziu că sunt mai multe, apoi că sunt mai multe galaxii, apoi că se poate să nu existe un singur univers, să fie de fapt un multivers. În acest infinit, mă simt ca un fir de nisip pe o plajă imensă și pustie. Doar vântul mă mai ridică uneori, soarele mă încălzește, valul mă mângâie. Printre milioane de alte fire de nisip. Și în lumea asta mare, cu zeci de planete, stele și universuri, eu sunt Taina și port în mine o taină care mă sfărâmă.
Conf. dr. Cristina–Mihaela Barbu (Craiova)
„Universitar de certă vocaţie pedagogică în Craiova….(cu două licenţe la Universitatea din Bucureşti, în chimie–1993 şi psihologie–2007, plus o a treia, în marketing), din 2009 Doctor în Chimie Analitică, cercetător ştiinţific cu intuiţii irefragabile, Doamna Cristina–Mihaela Barbu– mai presus de acestea – este un intelectual rasat şi scriitor cu talent incontestabil, bine cultivat…..” (Dan Lupescu)
Notă. A se vedea și alte articole ale autoarei în Jurnalul Bucureştiului
Cu nostalgie, Sri Lanka – fosta insulă Ceylon, „Insula surâsului și a pietrei lunii”
„Les grands concours de maths – Grandes Ecoles 2023” (Mines – Ponts – Les Sujets)
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
