„Povestea mea – cumpăr cuvinte” – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe, ca sursă sigură de informare). Corespondentă de la Conf. dr. Cristina – Mihaela Barbu (eseist, prozator, USH Craiova)
Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main and only purpose! Jurnalul Bucureștiului aims to be an online newspaper for information and debate of citizens’ problems and events.
The principles that will be at the basis of this publication are:
– Democracy cannot exist without opposition
–Elected representatives are our representatives and not our masters
– Criticism fosters progress
–Free speech-an important factor in correcting the deviations of power.
„Paradoxul e că, atunci când iubești până când doare, nu mai există durere, ci doar mai multă dragoste” –Maica Tereza
Te-am visat, Taină, m-am trezit speriat de intensitatea dorului.M-am zvârcolit minute în șir, aș fi vrut să adorm, să te visez din nou, îmi chinuiam ochii, strângeam de ei forțându-i să rămână închiși, încercam să-mi aduc aminte de descântece de deochi spuse de babe din copilăria mea, am numărat oi, am spus rugăciuni, te chem în gând, te alung din gând, ochii se încăpățânează să rămâne deschiși larg spre o realitate în care nu ești. Amețit de dor și nesomn, mă ridic, îmi fac o cafea tare, te văd prin flacăra ce mistuie aerul din jur, te ridici odată cu văpăile, cobori, dansezi în fața ochilor, dor tare simt în ochi, în palme, în buze, în inimă, strâng în brațe năluca ta, mă lovesc de mine, nu am visat niciodată cu ochii deschiși, cum reușești tu? Cum mă vezi când nu mă vezi, în ce fel închizi ochii? În ce fel ții pleoapele ca să-ți apar în față, învață-mă, învață-mă să te visez și eu, să te văd când nu te văd.
Mă îmbrac, nu s-a luminat de ziuă, dar am nevoie de aer rece. Nu mă închid la haină, este frig crunt, s-a oprit din cernut zăpada, dar totul este alb, pe cer o lună mare, senină, zâmbește ștrengărește, stelele sunt atât de vii, milioane de ochi de pisici clipind în noapte. Și lumină, lumină de parcă ziua a coborât pe pământ! Copacii sunt îmbrăcați în haine de ginere, costume albe au luat pe ei, cu dantelă la mâneci, la guler, regi din vremuri străbune, coroane de argint pe cap, sceptru bătut în diamante, iar de mână țin infantele, viitoarele regine–tufele de flori din porți, cu perle aruncate peste tot pe rochiile de mireasă, văd alaiurile de nuntă cu ochii minții, mătăsuri imaculate cu urzeli de cristal, ajurate, perlate, zâmbesc, m-ai învățat deja, Taină să văd lumea cu ochii tăi, să o simt prin sufletul tău. Nu vedeam altădată decât realitatea brută din jur, am început deja să trăiesc într-un basm. Tălpile mele scârțâie pe zăpada înghețată, aerul rece îmi face bine, dorul vine, dorul pleacă, intră și iese din mine după cum îi e voia, am lăsat poarta spre inimă deschisă, doar pentru tine, Taină.
Merg cu fularul în mână, vreau să-mi fie frig, mănușile zac prin buzunare, vreau să-mi pun ordine în gânduri, în doruri, să le împart, să le adun, nu mai vreau să le alung, fac deja parte din mine. Viața mea este cu totul altfel și mi-e bine așa. După ce femeia mea cu șuvițe blonde a plecat definitiv, după ce am știut că niciodată nu are cum se întoarce din lumea de dincolo, am cunoscut femei multe, dar era o înșelare a durerii, o fugă de real, o alungare a chinului când nu-l mai suportam. Nu mi-a ridicat niciuna întrebări, îndoieli, dorul nu se isca, dragostea nu se năștea. Eram sterp, arid, credeam că este bine, dar mi se usca și trupul și sufletul. Când ai apărut, ceva a zvâcnit spre tine, stinghereala ta în lumea aceea ce se credea sofisticată, elevată, țigara pe care ai aprins-o teribilistă, ochii pe care-i ascundeai după ochelari de soare, toate mi-au adus primele întrebări după ani lungi de uscăciune. Și înainte de toate, un chin: cine ești? Am încercat să mă mint, eram un singuratic, fugeam de ce-i lumesc, am crezut prima oară că ești o iluzie, o vedenie, nu puteam crede că exiști, credeam că-mi mint singurătatea, că încerc să o alung, dar ceea ce se întâmplă cu mine nu este o minciună, acum de-ai fi aici, mi-aș lipi sufletul de al tău, nu pot să împiedic asta, ți-aș pune inima în palmă, te-aș privi în ochi și ai ști totul. Nimic nu mai poți schimba, nimic nu mai poți întoarce, nimic nu mai poți zdrobi. Este de la tine, prin tine, cu tine, toată povestea mea, Taină! De n-ai fi fost, zăpada era neagră, regii încoronați erau simpli copaci, miresele erau simple tufe. Taina mea, vei trăi veșnic în mine! Tudor
Anumite momente din copilărie îmi revin în fața ochilor ca și cum aș vedea un film. Anumite secvențe le reiau, uneori zâmbesc melancolic, alteori le dau pe repede înainte, prefer să nu le mai revăd, să le uit, sau să le închid în sertarul cu amitiri urâte. Am ajuns acum la o scenă din curtea casei. De abia se terminaseră sărbătorile de iarnă, nu începuse școala, dar deja la colțuri de stradă, în fața porților, apăreau brazi ofiliți, aruncați, de parcă n-aduseseră până mai ieri atâta lumină și bucurie, cu brațele uscate ridicate spre cer, ca într-o ultimă rugă, strigându-și cea din urmă spovedanie, ca un bătrân ieșit la pensie, neștiind încotro s-o apuce, simțindu-se uitat, inutil și într-un final acceptând soarta resemnat.
Iarnă grea, ninsese mult și peste zăpadă dăduse înghețul, orașul era o oglindă imensă în care se reflectau blocuri cenușii, case văduvite de lumina sărbătorilor. Deszăpezise tata o alee spre poartă, una spre spatele curții și una spre tomberonul ascuns după trunchiul gros al salciei zgribulite. Acolo, la răscrucea celor trei alei mă jucam eu, era un frig cumplit, înghețase până când și zăpada, era zburlită toată și tare și greu se lăsa modelată în om de iarnă ce-l voiam paznic al curții. Eu, încotoșmănată bine, cu căciulă de miel, veșnica mea căciulă de miel îndesată pe frunte, aproape că-mi acoperea ochii, cu mesadă groasă, lungă, „să-mi acopere șalele”, cum spunea mama, mă jucam în zăpada încăpățânată la sculptat.
N-am observat că s-a apropiat cineva de gard, am auzit doar salutând. Era o țigancă cu o grămadă de puradei în jur, era mare, masivă, cu fuste colorate și crețe care o făceau să pară ca un glob de iarnă uriaș. Zâmbea toată, bună la suflet ziceam atunci, mieros, viclean zic acum. „Mamă, frumoasă ești!”și asta a fost de ajuns să mă facă atentă, „Parcă ești o prințesă!”, continua ea. Deja eram captată toată, adică eu știam că sunt o prințesă, eram pe rând prințesa verii, a toamnei, a frunzelor, a vântului, eram în orice moment orice prințesă voiam, dar era secretul meu, de unde știa țiganca o taină așa bine ascunsă? Auzisem de țigănci ghicitoare, da, probabil era una din ele. Țiganca parcă vorbea cu cineva: „Ia uite, ce ochi are, parcă-s mure și ce buze roșii, zici că-s făcute!”.
Eram prinsă în capcană definitiv, eram deja subjugată. „Mamă, dar o pâine nu ai tu și pentru copiii mei?”. Doamne, cum să n-am pâine pentru o asemenea femeie ce-mi descoperise secretul. M-am dus în casă, eram singură și așa cum mi se ceruse, am venit cu o pâine, țiganca a cam strâmbat din nas, dar a devenit și mai mieroasă: „Mamă, ptiu să nu te deochi, că dacă nu te-aș fi văzut mai săracă eram la suflet. Dar o bucată de brânză, de carne n-a rămas de la sărbători?”. Doamne, apoi cum să nu rămână și am dat fuga și am luat și o bucată mare de brânză, să vadă că dacă sunt frumoasă, sunt și bună, am luat coșul de pomană al mamei și l-am umplut cu carne de la garniță, că doar abia tăiaseră porcul, am pus cozonac, i-am dat coșul cu totul, laudele ei nu încetau, am mai luat încă din bucătărie, am mai coborât în pivniță, tot luam, carne și murături, luam cu mâna, cu pumnul, tot îndesam în ce găseam, doar să vadă că sunt bună pe măsura frumuseții.
A plecat țiganca cu ochii lucind, au venit părinții, m-au certat, au controlat, m-au controlat să nu-mi fi luat cerceii, m-au întrebat dacă am băgat-o în casă, nu! regula n-o încălcasem, deși țiganca încercase, știam clar de la părinți că n-aveam voie cu străini în casă, dar nimeni nu-mi spusese vreodată că n-am voie să dau din garniță și din mâncare. Seara am tras cu urechea, am auzit-o pe mama râzând că și ea golise garnița unei țigănci când era mică, tot pe cuvinte frumoase, mi-a mai trecut din supărarea că fusesem păcălită, îmi explicase tata totul.
Anii au trecut, și copiii mei și-au deșertat buzunarele în fața unora ce le vindeau cuvinte și stau și mă gândesc, de ce unii jignesc, de ce unii mă jignesc, de ce atâta ură când și acum, spre margine de viață îmi dau sufletul cu totul pentru câteva cuvinte? De ce se jignesc oamenii când am convingerea că în fiecare dintre noi mai zâmbește copilul naiv ce se lasă păcălit de câteva cuvinte, că pentru o vorbă frumoasă, mai golim cămara și acum? Da, recunosc, sunt încă naivă, da, recunosc, mă cumpără câteva cuvinte și nu înțeleg de ce unii mai aruncă cu insulte, cu vorbe-n vânt, când știu sigur că și în sufletul lor mai este un prinț sau o prințesă ce se cer doar descoperiți cu un singur cuvânt!
Cine sunt? Uneori adăpost. Alteori ploaie și vânt. Câteodată tac. De cele mai multe ori sunt vijelie, și în vorbe și în gesturi. Seara, târziu, scriu. Când mi-e frig, mi-e teamă! Când e soare, sunt umbra pe care o lasă pe pământ cei care mi-s dragi. Iubesc viața, iubesc oamenii, chiar și pe cei care au fost răi. Și ei m-au făcut să fiu eu, cea de acum. Și cei răi, și cei buni mi-au marcat drumul prin „marea trecere”, și după cum spunea un om drag, nimic nu este întâmplător! Sunt o femeie obișnuită care în viață a avut și are mult. Oameni care mă iubesc, rătăciri, regăsiri, dureri, bucurii, nașteri, renașteri, veniri, plecări, îndoieli, întrebări, și câteodată răspunsuri. Și în fiecare moment am avut puterea de a trece prin toate scriind. Uneori cu lacrimi, alteori cu zâmbete, cu muriri și nemuriri. Sunt fiecare din acestea. Sunt fiecare clipă trăită și sunt ceea ce va urma. Sunt amintirile regăsite în sertarul meu cu fluturi. Și sunt visurile cu care îmi mobilez ceea ce va veni. Și cele cu care alunec noaptea în somn. Toate amintirile așternute aici sunt ale mele. Cele din copilărie, cele trăite alături de părinți, de bunici. Povestea de dragoste nu îmi aparține. Este liantul care leagă amintirile.
Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe
