Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe
Suflet sărman
Într-o seară de iarnă goală, mă întorceam de la o întâlnire de tineret, însoțit de câțiva tineri. Pe atunci la cei douăzeci și patru de ani pe care îi aveam, eram cuprins de o mare înflăcărare când susțineam anumite idei. Îmi aduc aminte că și în acea seară îmi susținusem cu înverșunare opinia. Pe atunci nu aveam prea multă experiență și de aceea tot entuziasmul meu mă împingea spre fanatism religios. Acum, privind în urmă îmi dau seama ce bine ar fi fost dacă nu m-aș fi angrenat în unele controverse religioase și aș fi stat liniștit în banca mea. Dar pe atunci gândeam altfel și cuprins de elanul tinereții mele, mă avântam în unele dispute pe teme biblice, și așa făcusem și în acea seară.
Mergeam pe stradă continuând discuția cu acei tineri ce mă însoțeau. La un moment dat, când se așternu un moment de tăcere între noi, Ionuț îmi spuse privindu-mă: „Tu ai avut dreptate în ceea ce ai susținut, pentru că lucrurile sunt așa cum ai afirmat.” Am rămas surprins privindu-l cu mirare pe acel tânăr de nouăsprezece ani, care în urmă cu ceva timp îmi atrăsese atenția. Întrebasem pe cineva cei cu el, de unde venea, și aflasem că venea dintr-o lume dură a satului și că lucra de câțiva ani ca cioban la o stână. Un timp, privindu-l în acea biserică mă întrebasem: „Oare cât înțelege el despre Dumnezeu?” Și deodată tot ceea ce spusese, îmi dezvăluia faptul că în adâncul ființei lui exista o sete a sufletului său după Dumnezeu. Străbătuse un drum greu prin viață până la cei nouăsprezece ani ai săi. De altfel, totul i se citea pe chipul său marcat adânc de vicisitudinile vieții. Nu era prea înalt și nici prea corpolent, avea părul negru puțin încrețit, ochii căprui, în care i se citea acea foame după lucrurile spirituale. Fața sa dădea impresia unui suflet sărman, înfrigurat de necazurile vieții și care venise să se încălzească la focul Evangheliei.
Am observat că era foarte atent la toată acea lume a bisericii, și îi urmărea cu viu interes pe toți acei oameni religioși ce erau atât de diferiți de lumea din care el venea. Privea cu admirație tinerii de acolo pentru că îi vedea curat îmbrăcați, manierați, cu un anumit grad de cultură, iar el prin atitudinea lui îmi dădeam seama că se simțea atât de inferior tuturor. Însă răceala lumii din care venea și care i se așezase pe suflet îl determina să caute cu ardoare focul Evangheliei, pentru aș încălzi inima sa apăsată de greutățile vieții. Am avut cândva ocazia, ca locuind în mijlocul naturii, să văd mai îndeaproape în ce constă munca unui cioban și am rămas surprins de câtă greutate implică această îndeletnicire.
Am văzut adolescenți trudind din greu la stână, și de asemenea ciobani maturi îndeplinindu-și sarcinile de la stână. Cel mai tare m-a surprins faptul că pe timpul toamnei în timpul ploilor reci, acei oameni de la stână trebuiau să îngrijească de oi îndurând toate vitregiile acelei vieți. Toată acea viață a ciobanilor de la stână, îmi oferea un tablou foarte dur a ceea ce înseamnă acea titanică muncă de cioban. Numai sculatul la o oră matinală, mulsul oilor, apoi să pornești cu acele oi la păscut uneori prin ploaia mocănească și rece a toamnei. Toate aceste lucruri mă făceau să-i consider pe acei oameni niște adevărați eroi ai muncii. De aceea susțin că într-un fel anume, toate acele vitregii i se citeau lui Ionuț pe chipul său. Impresionant era faptul că el venind din acea lume dură, ce știu prea bine că își avea limbajul ei vulgar și apoi caracterele necizelate pe care el trebuie să le fi întâlnit acolo, ei bine în ciuda tuturor acelor lucruri își urma dorința sufletului său și anume, îl căuta pe Dumnezeu cu ardoare. La scurt timp, după acea seară a trebuit să părăsesc pentru câțiva ani orașul meu natal. Apoi întorcându-mă am întrebat de Ionuț, și mi s-a spus că nu a mai rezistat pe drumul credinței și s-a întors înapoi la aceea lume de unde venise. Am înțeles că depindea foarte mult de acel patron al stânei, și nu mai avea unde să se ducă. Nu știa să facă nimic altceva, datorită faptului că de la o vârstă foarte fragedă nu lucrase decât la stână. Așa că, acei oameni de la stână îi interziseseră să mai vină la biserică, și el cedase supunându-se lor și fiind astfel absorbit de toată acea lume din care făcea parte.
Însă cine știe ce roade au putut să aducă semințele Evangheliei căzute în ogorul inimii lui de a lungul anilor. Apoi eu am luat drumul emigrării, fiind cuprins de tot acel freamăt al exodului atâtor români ce continuă și astăzi. Oare nimic nu va opri acest exod al nostru spre vestul Europei? Oare nu mai există nici o șansă să avem un trai decent în țara noastră? Cel mai probabil că și Ionuț nu a mai rezistat atracției unei vieți mai bune și a pășit spre occident, rupând astfel toate acele legături cu lumea din care făcea parte. Cert este faptul că el făcea parte dintr-o categorie de oameni care în ciuda vitregiilor vieții, în ciuda faptului că nu au trăit într-un cămin unde totul se axează pe valori creștine, în ciuda faptului că nu au o educație dobândită în școli, își urmează acea sete a lor după tot ce este nobil din punct de vedere spiritual. De aceea cred că literatura de azi ar trebui să aibă menirea de a aduce lumină pe calea vieții unor astfel de oameni. Cel puțin aceasta este opinia mea despre literatură, nu pot concepe să scriu fără să am în vedere acest scop înalt. De asemenea, am observat că atunci când inspirația se coboară asupra mea simt că a scrie este ca și cum aș compune o muzică neasemuit de frumoasă. De aceea îmi place să mă las cuprins de acest măreț act al scrisului până unde mă va conduce Dumnezeu. Numai astfel pot să aduc speranță în sufletele oamenilor prin ceea ce scriu, este o lucrare măreață la care simt în ultimul timp că mă cheamă tot mai mult Dumnezeu. Chemarea lui Dumnezeu pentru ai implica pe oameni în slujire are multiple forme. Însă pentru mine simt că atunci când mă aplec asupra foii albe pentru a scrie, am profundul sentiment că Duhul Sfânt mă însoțește în ciuda imperfecțiunilor mele în ale scrisului. Doresc foarte mult să mă ridic la înălțimea chemării lui Dumnezeu prin propovăduirea adevărurilor Sale, prin intermediul fascinantului act al scrisului.
Pentru mine nu există satisfacție mai mare decât să pornesc în această măreață aventură a scrisului. Fascinat fiind de un astfel de drum, chiar dacă pe alocuri mai apar și obstacole. Până la urmă ceea ce contează este faptul că lumina care se coboară de sus poate ajunge la oameni și prin mine, un instrument plin de imperfecțiuni. De altfel, am învățat faptul că de-a lungul istoriei, unii din mesagerii lui Dumnezeu au avut unele defecte, însă nu și mesajele pe care ei le-au transmis oamenilor. De aceea țin să menționez încă o dată că literatura de astăzi trebuie să aibă o menire sfântă, altfel nu va rezista în fața provocărilor vieții, și ceea ce este și mai trist nu îi va ajuta pe oameni. Să scriu pentru a aduce lumină în sufletele celor sărmani cred că aceasta este menirea mea în lume. Literatura zilelor noastre ar trebui să înnobileze oamenii, și nicidecum să-i degradeze. Omul are nevoie ca prin ceea ce citește, să simtă că sufletul său se înalță spre tot ceea ce este cu adevărat valoros. Țin să menționez că am scris aceste rânduri din perspectiva unui scriitor religios, care consideră că deși literatura trebuie să descrie viața umană în toate dimensiunile ei, ceea ce ar trebuie să primeze este dimensiunea lucrurilor sfinte, pentru că noi toți avem nevoie de Dumnezeu. De aceea cred că prin intermediul scrisului se poate oferi o influență înălțătoare pentru ființa umană.
Contrastul dintre două vieți
Rafa era un om foarte interesant din mai multe puncte de vedere. Lucra ca șef de personal la o firmă de păză și curățenie numită Corona Control, unde a lucrat până în anul 2008 când sa închis firma. Mai mult decât orice era de apreciat discernământul său în ceea ce privește cunoașterea oamenilor. Fusese polițist (guardia civil) și într-o confruntare cu organizația teroristă (grup armat) ETA (Țara bască și Libertate), activă în Franța și Spania, fusese rănit. Rămăsese cu ceva urmări și avea o pensie, cred că în picior fusese împușcat. Impresiona autoritatea lui cu muncitorii, iar în același timp știa să gluească cu ei, să meargă la bar cu ei, să reușea să se facă respectat de toți. Avea în jur de patruzeci și cinci de ani, arăta ca un bărbat pur spaniol, avea o nuanță puțin închisă, măslinie. Am observat că în comparație cu românii, rușii, bulgarii, spaniolii au pielea mai închisă la culoare. Părul șaten închis, ochii căprui, privind mereu cercetător la oamenii cu care lucrează, purta mustață, era înalt, cu prezență bărbătească, însă ceea ce impresiona era expresia feței lui. Fruntea brăzdată adânc de riduri, de asemenea pe față avea riduri, dădea impresia unui om ce văzuse multe și trecuse prin viață însușindu-și ceea ce se numește școala vieții. Părea reprezentantul unui mod de viață. Al relațiilor intime din afara familiilor, de fapt era divorțat și avea o fată care locuia cu fosta lui soție în Sevilia. Petrecea ore în șir în bar, ducea o viață de aventură, și distracții. Aș putea să rezum filozofia sa în doar câteva cuvinte: „Trăiesc din plin, și mă bucur, principalul obiectiv al vieții mele este totul aici și acum.”
Însă dacă mă opresc aici cu descrierea lui, nu ar fi totul ar rămâne incomplet, portretizat. Dincolo de tot acest fel de a fi avea în ceva sensibil pentru lucrurile sfinte. Am discutat cu el de câteva ori despre dimensiunea sacră a vieții și aș putea să rezum în câteva cuvinte ceea ce gândește în această privință. „Trăiesc cum vreau, dar sacrul este sacru. Nu vreau să facă parte din viață și ființa mea dar cel puțin respect, mă mișc și trăiesc în dimensiunea profană a vieții cu incursiuni, în mizeria morală a lumii. Dar cel puțin nu calc în picioarele sfinte.” Părea un om care îi plăcea locul său de muncă și filozofia sa de viață. Deși după ani am început să observ că o tristețe adâncă sa cuibărit în sufletul său. Realitatea este că acest stil de viață obosește, extenuează și în final conduce la ruină. Cred că începuse să-și de-a seama că se afundă, și începe să se prăbușească, modul său de a trăi nu îi mai aduce plăcerea de altădată.
Descriindu-l pe Rafa, mi-am adus aminte de un alt bărbat, un pastor neoprotestant spaniol numit Hose. Era cam de o vârstă cu Rafa. L-am cunoscut într-o zi de sărbătoare la biserică într-un cadru impresionant. După ce oamenii muncesc șase zile în ziua a șaptea vin să se închine. După ce ei experimentează truda muncii, este minunat să observe aceleași fețe exprând bucuria închinării. Cred că în orice țară și în Spania bisericile romane sunt adevărate oaze unde poți simți acel spirit românesc autentic, chiar dacă mai sunt invitați și pastori spanioli să predice.
Mi-a rămas o plăcută amintire despre pastorul Hose. Ceea ce impresiona la el erau ochii lui reflectând un spirit creștin autentic, de statură mijlocie, corpolent chiar bine proporționat, părul negru, expresia feței era o îmbinare de bunătate și înțelepciune. Privindu-l în timp ce predică înțelegeam mai bine acel măreț verset din Evanghelia după Ioan ( 12-24): „Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă grăuntele de grău, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.”
Ascultând predicile sale vedeam împlinirea versetului în viața unui om. Adevărata măreție a Evangheliei, transformarea unei vieți umane prin har. Un om ce se dezvoltă spiritual și intelectual în mod armonios. Bineînțeles că se observă și la acea luptă dintre firesc și duhovnicesc. Lupta dintre bine și rău ce trece prin inima și viața fiecărui om. Probabil că există și în viața lui suișuri și coborâșuri. Dar în același timp se vedea în el o dezvoltare a unui autentic caracter creștin. Exact așa cum demult în România îmi spunea un prieten. „Dacă privești un lan de porumb, ai să vezi câte o pălărie de floarea soarelui ce se înalță măreață dintre coceni. Așa este și cu oamenii ce au un caracter frumos din punct de vedere moral se deosebesc de ceilalți.” Așa mi se părea acel om mai dezvoltat alți oameni din punct de vedere spiritual. Pe lângă el ne simțeam ca niște pitici în compania unui uriaș.
Analizând caracterele acestor doi oameni mi-am dat seama că erau reprezentanții a două categorii de oameni. Pe care i-am întâlnit atât de des în călătoria vieții mele. Descrierea lor mi-a adus aminte de câteva gânduri din Cartea Cărților: „Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, este calea care duce la pierzare, și mulți sunt cei ce intra pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață, și puțini sunt cei ce o află.” (…) „Cercetează-mă Dumnezeule, și cunoaște-mi inima! Încearcă-mă, și cunoaște-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, și du-mă pe calea veșniciei!” (Matei 7-13,14; Psalmii 139-23,24)
Corespondență de la Eugen Oniscu
Articole asociate
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
Remember. Drama de la Carcassonne. Pe urmele lui Radouane Lakdim, în căutarea adevărului istoric”
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului
[…] Proză scurtă cu caracter religios („Suflet sărman”, „Contrastul dintre două vieți”) –… […]
[…] Proză scurtă cu caracter religios („Suflet sărman”, „Contrastul dintre două vieți”) –… […]
[…] Proză scurtă cu caracter religios („Suflet sărman”, „Contrastul dintre două vieți”) –… […]