Riez – O explozie de senzatii „en Provence” – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sursă sigură de informare). Corespondență de la Cristiana Marcu (profesoară de sisteme & tehnologii informatice, exploratoare – „nomad” temerar cu un „NanoCampingCar”, fotograf, scriitoare și blogger)

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe

Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main and only purpose! Jurnalul Bucureștiului aims to be an online newspaper for information and debate of citizens’ problems and events.

The principles that will be at the basis of this publication are: 

– Democracy cannot exist without opposition

–Elected representatives are our representatives and not our masters

– Criticism fosters progress

–Free speech-an important factor in correcting the deviations of power.

Organisation Internationale de la Francophonie

Ne aflăm în Provence în căutarea lavandei și a „je ne sais Quoi”. Nu aș putea să spun că există vreo localitate în care nu ai nimic de văzut, poate chiar pentru acest motiv omul nici nu apucă să vadă totul în jur. Despre unele locuri se duce vestea că ai multe de văzut, trăit, simțit și atunci, omul, se înghesuie unde e reclamă deja făcută. Ce să zic: mare diferența între om și insectă….ne înghesuim spre ce ne atrage: reclame sau lumina. La reclamele luminoase lesinam și unii și ceilalți. Revin la ce mă gândeam să vă împărtășesc.

Simt nevoia să va povestesc despre Riez, un orășel pitoresc (probabil) din sudul Franței, regiunea Provence. Plecasem îmbătați de câmpurile de lavandă, pe care reușisem să le prindem înflorite. Am descoperit multe despre lavandă în vara aceea. De pildă că în mijlocul câmpului, printre tufe, mirosul este mai puțin perceput (poate că suntem deja saturați de el) decât când ești pe marginea drumui și adie vântul, parfumul care te izbește este mai puternic.

Că lavanda are mai multe parfumuri în funcție de momentul zilei… că ceea ce se vede în pozele tradiționale cu lavandă este și nu este chiar așa. Sau poate că sunt unele câmpuri special toaletate pentru fotografii. Mă refer la faptul că ici-colo lipsesc tufe întregi, între tufe există și alte plante, care nu se văd că în fotografiile clasice cu câmpurile de lavandă, dar care se bagă în toate fotografiile tale …Oricum, detaliile acestea le vezi când încerci să îți adaugi și tu puțină celebritate pe poze. În rest ești în extaz: culoarea, parfumul, bucuria că ești acolo…ca într-un film romantic… Sau pur și simplu poți admira Creația, și asta îți aduce bucurie.

Dormisem în zona Lacului Sainte Croix du Verdon, zona superbă de altfel. Despre lac va pot povești că are o apă minunată, este rezervă de apă potabilă pentru toată regiunea, ca urmare Blacky nu a avut voie să între în apă, nu există nici o formă de dus după baie (în general pe toate plajele există dușuri de acest gen), mai mult decât atât, nu ai voie să te dai cu loțiuni de plajă, după plajă, crème și chestii. Accidental, am văzut un documentar despre această zona (cele mai faine informații ne apar „accidental”, „par hazard” ați observat?) în respective zona erau câmpuri agricole, sate, oamenii trăiau din agricultură. Vorbim de o zonă nu foarte înaltă, dar nici despre o câmpie. Suntem la 497m altitudine. Prin 1908 Clemenceau (nu, nu e stația de metrou din Paris–a fost primul ministru francez în acea perioada) a prevăzut că frumoasa vale Salles să fie inundată și să se facă un lac pe râul Verdon.

Timp de încă 60 de ani oamenii au trăit liniștiți și și-au văzut de culturile lor, de producție, de vânzări, de reuniuni, de rugăciune, de căsătorii, de nășit …de tot ce fac oamenii, dar în 1968 începe construcția barajului care urma să le schimbe viața. Sate întregi erau prevăzute să dispară, ocupația și sursă de venit a oamenilor să se schimbe. Unii au plecat, unii au murit de supărare, alții au rămas și nu au avut nimic mai bun de făcut decât să se adapteze. După 1972, din agricultori au devenit pescari, au trecut la turism, la pensiuni și cultivat mai puțin. Satele Sainte Croix și Bauduen au reușit să fie salvate în mare, iar satul Les Salles a fost reconstruit într-o zona neinundata. Îmi amintesc tristețea oamenilor din reportaj care povesteau durerea prin care au trecut. Și m-am gândit la insula Ada-Kaleh din care am văzut câteva vederi din trecut și la satul Geamăna din care nu se mai vede decât turla bisericii deasupra apei otrăvite, la oamenii demolati din București. …am divagat maxim.

Ne propusesem să trecem mai departe în direcția aventurii noastre. Repet, în Franța, sunt atât de bine păstrate nucleele vechi ale satelor că poți vizita orice sat și să te trezești în alt timp. Am trecut printr-un sat în care nu am văzut decât că este zi de târg. Nu știu dacă v-am mai povestit despre târgurile din Franța. Sau piețe. Nu sunt în fiecare zi. Fiecare localitate are o zi în care se face piață. Vin vânzători din toată regiunea. Ține de dimineață până pe la ora prânzului ..cel târziu ora 13h00, deoarece în Franța toată lumea mănâncă de prânz la ora 13h00 și apoi are siesta. Adică se închid magazinele (nu mă refer la supermarketuri și coloșîi comerciali) și chiar și restaurantele, oamenii își văd câteva ore de viață lor. Târgurile au un farmec aparte, căruia nu îmi doresc să ii resist. Deci am trecut pe o stradă de unde se vedea piață, am văzut oamenii plecând cu cărucioarele pe două roți, și imediat am decis amândoi că urmează o escală în satul respectiv. Se numește Riez.

Nu vă pot povesti prea multe despre sat. Dar va pot spune că încă am imaginea roșiilor de zeci de feluri pe lângă care am trecut când am intrat în piață, condimentelor de toate aromele și gusturile, care te transportau instant în Orient, legumelor și fructelor perfecte, aranjate în grămezi colorate. În centrul pieței (mică de altfel) ispita ispititoare: miere de lavandă, uleiuri esențiale de lavandă și lavander. De fapt sunt două plante diferite Lavandula angustifolia (adevărată lavandă) care da cel mai bun ulei sential de lavandă și Lavandula intermedia (lavandin) care da așa numitul lavander. Cele două mirosuri sunt destul de diferite. Și proprietățile lor de asemenea: lavandă e tranchilizantă și induce relaxarea, lavanderul dinamizează.

Toate acestea le-am aflat vorbind cu oamenii care le vindeau. Am degustat rușinați mierea. Rușinați, nu știu de ce, că parcă am fi avut o eticheta pe frunte că nu suntem clienți serioși, că nu aveam intenția de a cumpăra. Până la urmă, la un apicultor am cedat parfumului care ne aroma gura îndulcită și am luat un borcan mic de miere. Cam cât borcanele cu gem de coarne de când eram copil. O mică avere („une petite fortune” – după mintea mea zgârcită) 11€. Deja prinsesem gustul mierii cu lavandă și la următoarea degustare am simțit atât de pregnant parfumul de lavandă (acum mă gândesc că poate că era și niște esență adăugată) că mi s-a părut că am luat țeapă cu primul borcan de miere și am cumpărat și al doilea borcan. Cu mierea în suflet, nu  am putut să nu remarc multitudinea de brânzeturi și mezeluri de toate felurile, din care oamenii iau cu 100 de grame sau și mai puțin, dulciurile în cantități mari, tot felul de minunății din care oamenii cumpărau câte o feliuță, (nu am idee ce gust au, dar văd că sunt destul de apreciate de ceilalți).

Am fost fascinată de toate tocatoarele și obiectele făcute din lemn de măslin, care în structura lemnului au tot felul de desene cu contrast cromatic, au texturi așa de frumoase, toate par mătăsoase. Îmi sunt dragi și îmi vine să le ating pe fiecare, să le mângâi să le miros. Da știu… sunt cam ciudată. M-am abținut. Oricum nu cred că aș fi reușit să simt acolo mirosul lemnului de măslin, pentru că peste tot mirosea a lavandă. Săculeți mici și transparenți țin strânse capsulele îmbătătoare. 2 euro unul sau 3 la 5 euro. Fiind prima piață pe care o vedeam după mult timp, am fost copleșită de bucuria de a fi acolo. Când mergi în piață, e că și cum ai fi parte din locul și oamenii respectivi, este un schimb personal, este o participare atât de diferită decât supermarketul. Îmi place să privesc fetele oamenilor care vând în piață. De fapt, ei sunt producătorii. Îi vezi imediat după cum ating produsele. Vezi acolo muncă, bucuria și strădania lor. Sunt oameni deosebiți, atât de diferiți de ceea ce vedem acum la noi în piețele bucureștene.

Cred că am cumpărat ceva de mâncare, nu îmi mai amintesc. Îmi amintesc clar lumina de sub umbrare, lumina colorată, îmi amintesc cum am trecut pe lângă zidul care mărginea piața, și am ajuns în fața bisericii, cu marginile de piatră deschisă la culoare, o culoare care te cheamă, iar biserica era vopsită în ocru parcă, ușile mari, închise atunci, biserica cu o turla ascuțită, ca o nava ce așteaptă să încarce oamenii să îi ducă în interiorul lor. Pe o parte a bisericii era piața pe cealaltă parte era umbra. Umbra o căutam. Asta în timp ce Mihai căuta o Bulangerie să ia pâine să ne facem sandvișuri cu ce luasem. Zău dacă mai țin minte. Nu era așa esențial. Eram oricum îmbătată până în toate celulele de bucurie, lavandă și soare.

Mereu sunt surprinsă de viață prin darurile pe care mi le face.  După o zi superbă, dar mult prea călduroasă, îmi depășisem deja toate limitele fizice în ceea ce privește căldura (am cam exagerat când am ieșit pe câmpurile de lavandă în plin soare,  plimbarea în piața din Riez iarăși a inclus mult soare, zăpușeală și transpirație, căldura din mașină o combinație dintre căldura soarelui și cea provenită de la roți și de la asfaltul încins, pe care nici aerul condiționat nu o putea combate) am căutat un loc gratuit pentru dormit.  Renunțasem la destinația stabilită de dimineață, la sugestiile lui Renne, când în Valensole nu am descoperit câmpurile de lavandă pe care le căutam sau mi le imaginăm infinite, dar asta după ce eram deja la vreo 30 km de ea, am deschis atlasul și am căutat altceva.

Totuși am rătăcit încă 10km. Ar trebui să avem un Gipi (GPS) mai certăreț, acesta este prea îngăduitor și când greșim drumul stă și calculează, nu ne atenționează să întoarcem imediat. El ține cont de toate regulile de circulație, cred, și de altele pe care doar el le are. Astfel încât, când ne-am prins că ceva nu e în regulă mai aveam de parcurs încă 1,5km ca să ne întoarcem pe același drum până în punctul eronat. În aceste condiții am renunțat complet la destinație. Totuși era seară și nu am fi ajuns până în Aix-en-Provence, așa încât am căutat loc de campare. Între vreo 5 variante m-a atras ceva aici, poate poza cu castelul. Nu erau nici un fel de comentarii decât că e un sat frumos și liniștit.

Această întâlnire a fost o surpriză plăcută, mai ales că îmi doream să vorbesc mai mult cu oamenii. De ieri a apărut un soi de liniște în mine și am început să nu  mai văd doar peisajele sau casele sau vitrinile, ci și oamenii.  Pictorița mi-a recomandat următoarea destinație, un fel de Colorado local, Roussillon. Un loc unde este  o carieră de ocru. Castelul nu l-am vizitat. Am privit cele 5-6 vederi care erau la vânzare în fața casei de bilete și am spus că nu am așa mari legături cu castelul. Prețul biletului era de 6,8 €. Am văzut castelul pe exterior, am rămas încântată de grădinile lui și cam atât. Poate pe principiul „strugurii sunt acri”  nu am așa o mare dorința de a vizită castelele.  Pe de o parte prețurile biletelor, pe de altă, faptul că nu știu ce îmbogățire interioară  îmi aduc. Le las pe listă când o să am bani de ele.

Oricum asta cu lista lucrurilor pe care să  fac altă dată e o mare păcăleală. Viață este prea scurtă și nu avem timp să revedem și să regustam lucrurile pe care le-am trăit incomplet la vremea lor. Când am început să gândesc să scriu blogul, mă gândeam și la un motto de genul : „nu putem călca de două ori pe aceeași apă”. Am o mulțime de idei de scris și de comunicat dar îmi e greu să le prind pe toate.  Mă gândesc de ce  îmi e rușine să le zic cu voce tare și să le înregistrez în timp ce îmi umblă prin cap. După castel am vrut să văd satul. Surpriză totală. Străduțe specifice satelor vechi franceze, înguste, cu câte o floare dintr-un pământ minuscul, care se înconvoaie în jurul unei uși sau a unei  ferestre, fațade lipite una de cealaltă, diferind și totuși atât de asemănătoare. Liniile străzilor sinuase și dulci. Ceea ce mi-a atras atenția au fost însă magazinuțele, în momentul în care le-am simțit personalitatea, latura artistică. Modul în care sunt aranjate cele din interiorul lor este total artistic, ceea ce propune fiecare magain este unic și are o amprentă aparte. Nu am avut deloc senzația de magazine turistice, ci de un bun gust excepțional. Nu am intrat în nici unul dintre ele, dar le-am privit că și cum ar fi într-un film. Plăcuțele cu numele străzilor sunt tot un fel de plăci de faianță cu scris de mână. Am văzut prima dată placă când am citit numele Albert Camus. Apoi altă plăcuță scrisă în aceeași manieră. Că apoi să văd o fundație Albert Camus. Așa că am deschis netul să citesc despre satul acesta. Da…aici, a trăit și este înmormântat Albert Camus, împreună cu cea de-a doua soție a sa Francine Faure (1014-1979, pianistă și matematiciană franceză).

Lourmarin (departamentul Vaucluse, regiunea administrativă PACA-Provence-Alpes-Côte d’Azur) descoperit de către Camus grație poetului René Char,  este listat că fiind pîntre cele mai frumoase sate. Este frumos, într-adevăr. Ce poți face acolo? dacă este vineri …mergi la piață!  Dacă e târg de obiecte de artă… nu îl rata. Târgurile și piețele în Franța sunt ceva fascinant. Cel puțin pentru mine. Dacă tot ai ajuns aici și te întrebi ce să faci: ai în jurul tău o moară de vânt fără aripi, o moară de ulei, o moară de făînă, vii și livezi de măslini și midgali, ai fântâni vechi și locuri de spălat că în vechime, ai un sat superb, cu vechime, care datează de prin secolul XII, dar care în 1500 și ceva a ars temeinic și a fost refăcut în stil mediteraneean, ai o biserica și două capele, un templu reformat, un castel și un cimitir în care este îngropat Albert Camus  (distins cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1957-„…pentru importanta lui creație literară care, cu o lucidă stăruință, aruncă o lumină asupra problemelor conștiinței umane din vremea noastră”) cu numai 2 ani și jumătate înainte să-și pierdă viața într-un tragic accident de mașină, împreună cu celebrul său editor Michel Gallimard la bordul unui vehicul Facel Vega FV3B (cu un motor Chrysler  de 5.0l în V8, 253 CP) de fabricație franceză (între 1956-1958).

Castelul a fost construit în secolul XV  pe o veche fortăreața din secolul XII. stilul este renascentist. Prin 1920 a fost restaurat. Se vizitează, dar nu tot. Bineînțeles, că nu îți recomand să stai prea mult în zonă. Lumea este prea mare și timpul prea limitat că să rămâi prea mult aici. sunt mii de locuri care te așteaptă. dar dacă tot ești aici …orientează-te ce să faci. A da…au și două restaurante cu stele Michelin. o să le cauți între celelalte 11 restaurante fără stele, Succes și distracție plăcută!

Cristiana Marcu, absolventă a facultății de Automatică și Calculatoare a Universității de Sțiințe & Tehnologie Politehnica București, profesor de științe & tehnologii informatice, fotograf, exploratoare, scriitoare & blogger)

In memoriam „străinul” Albert Camus (1960 – 2020). Este oare „Ciuma” lui Camus, pandemia noastră Covid – 2019? Recomandarea celebrei lucrări tuturor celor sechestrați la domiciliu (în „libertate condiționată sub control judiciar”). Pledoarie pentru cauza absurdului. Camus et l’Algérie – „je t’aime moi non plus”!

Articole asociate