Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe
Sebastian Cătănoiu, Cetățean de Onoare al comunei Vânători-Neamț
Din 1915 și până la revoluția bolșevică, Lituania a fost sub ocupația germanilor, cu acordul acestora, în decembrie 1917, țara și-a proclamat independența, condiționată de menținerea unor legături speciale cu Imperiul German. Un duce german cu rădăcini lituaniene a fost proclamat regele Mindaugas al II-lea, nume care făcea trimitere la vremea glorioasă a singurului rege al Lituaniei, Mindaugas I, din secolul al XIII-lea.
Încheierea războiului a însemnat retragerea armatelor germane și reapariția Poloniei care revendica frontierele sale din 1772, anul primei împărțiri a statului polonez. Vizată cu prioritate de polonezi era partea estică a Lituaniei, cea aflată la granița cu Bielorusia și în care se afla importantul oraș Vilnius. La finele Primului Război Mondial, Vilnius-ul, capitala istorică a Marelui Ducat al Lituaniei, avea o populație compusă din polonezi care reprezentau în jur de 65% din total, lituanienii reprezentând doar 2-3%. Dinspre Est, puterea bolșevică, din dorința de a sprijini și stimula revoluția din Germania, încerca și ea să umple vidul creat de retragerea nemților, prin avansul Armatei Roșii și prin crearea de tensiuni sociale.
Prinși între două focuri și fără a avea o armată proprie, soluția de moment a lituanienilor a fost să apeleze la Germania, care a permis ca unități alcătuite din foști combatanți germani să sprijine armata lituaniană în curs de formare. În decembrie 1918, capitala Vilnius, a fost ocupată de bolșevici și, cât de repede, o Republică Sovietică Lituaniană a fost întemeiată. Precedată de revolte, Armata Roșie a amenințat cât de repede și cel de-al doilea mare oraș al Lituaniei, Kaunas, unde se retrăsese guvernul lituanian. La finele lui ianuarie, forțele lituaniene sprijinite de voluntarii germani au contraatacat, reușind ca în cursul lunii februarie 1919 să stopeze avansul rușilor și să-i împingă înapoi spre est.
Pentru a compensa pierderile teritoriale, bolșevicii au scos pălărie un „iepure”, care s-a numit „LitBel” sau Republica Sovietică Socialistă a Lituaniei și Bielorusiei, cu capitala la Vilnius. Pentru a înțelege tumultul și instabilitatea acelor vremuri este de ajuns să spunem că, în doar doi ani, Vilnius-ul s-a aflat sub conducerea a opt guverne! Pe fondul victoriilor poloneze împotriva rușilor, „LitBel” a existat doar câteva luni, până în iulie, când atât partea estică a Lituaniei cât și Bielorusia fuseseră pierdute de bolșevici.
Bielorusia își declarase independența la doar câteva săptămâni după încheierea Tratatului de la Brest-Litovsk, în martie 1918, sub denumirea de Republica Populară Bielorusia. Teritoriul revendicat de noul stat avea în vedere regiunile locuite majoritar de bieloruși, parte din acestea fiind dorite și de noile state apărute precum Lituania, Polonia sau Rusia bolșevică. Germanii, din dorința de a avea un alt stat-tampon între ei și Rusia nu au împiedicat demersurile bielorușilor, în vreme ce bolșevicii au răspuns prin ocuparea unei părți din țară și prin declararea Republicii Sovietice Bielorusia. Încă din decembrie 1918, pe fondul înaintării Armatei Roșii, guvernul Republicii Populare s-a retras în Lituania, activând din exil. Chiar și așa, încercările de a obține recunoașterea internațională a independenței au continuat. În cursul anului 1919 Republica Populară Bielorusia a fost recunoscută de Estonia și Finlanda, o delegație din partea acesteia a participat la Conferința de la Paris, iar în 1920 chiar s-a semnat un tratat de cooperare cu Lituania. Ocupația sovietică a Bielorusiei, a făcut ca guvernul în exil să-și continue activitatea și în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial. Declararea independenței fostelor republici sovietice, după destrămarea URSS, a însemnat și dizolvarea guvernelor aflate exil. În cazul Bielorusiei, instalarea lui Alexandr Lukașenko în fruntea unui regim autoritar, a condus la menținerea guvernului bielorus în exil, astfel că acesta este, în prezent.. cel mai vechi guvern în exil aflat în activitate!
Ofensiva lituaniană sprijinită de voluntarii germani a fost ajutată în estul țării de acțiunile polonezilor, iar în vest de asaltul forțelor letone și estoniene, sprijinite deasemenea de voluntari germani. Deși aveau un dușman comun, bolșevicii, fiecare dintre armatele de mai sus aveau propriile scopuri, unele dintre ele antagonice. Astfel, în aprilie 1919, polonezii au ocupat partea estică a Lituaniei, inclusiv Vilnius-ul, considerând că aceasta face parte din Polonia. Pentru Vilnius s-a dat o bătălie care a durat trei zile, a implicat câteva mii de soldați de fiecare parte și s-a soldat cu capturarea a aproape o mie de militari ruși.
Pe fondul retragerii voluntarilor germani, începând din aprilie-mai 1919, armata lituaniană a crescut din punct de vedere numeric, reușind să desfășoare acțiuni de luptă, pe cont propriu. Până la finele lui septembrie 1919, lituanienii au împins Armata Roșie până la râul Daugava, la granița cu Letonia. Din iunie 1919, lituanienii s-au aflat în conflict și cu armata lui Pavel Bermondt, alcătuită în 1918, din foști prizonieri de război ruși cu orientare antibolșevică. Prin Armistițiul de la Compiegne, trupelor germane li se permitea să rămână în țările baltice, cu scopul de a împiedica ocuparea acestora de către bolșevici.
Retragerea lor urma să se facă la solicitarea Aliaților, aceasta fiind făcută după semnarea Tratatului de la Versailles, din iunie 1919. Pentru a se sustrage ordinului de retragere, mai bine de 14.000 de militari germani, cu echipamentele lor, au devenit Freikorps și s-au alăturat armatei lui Bermondt care, pentru induce în eroare Aliații asupra caracterului ei „antiboșevic”, a devenit Armata de Vest a Voluntarilor Ruși. Freikorps, văzute ca formațiuni paramilitare constituite pentru a efectua acțiuni de guerilla, aveau în spațiul germanic o tradiție ce pornea din vremea războaielor lui Frederic cel Mare.
Cu membrii Freikorps și cu germanii baltici din Landeswehr-ul condul de generalul Goltz, armata lui Bermondt ajunsese la aproape 50.000 de soldați, din care doar vreo 10.000 erau ruși. În mai-iunie 1919 Bermondt și aliații săi au cucerit Riga și mai apoi, în loc să se îndrepte către est, împotriva Armatei Roșii, așa cum se așteptau Aliații, au intrat în Estonia, motivând că acesta este o etapă preliminară pentru atacarea Petrogradului. În iunie 1919, unitățile estoniene și letone au stopat avansul armatei lui Bermondt, reușind să elibereze Riga, astfel că „voluntarii” ruso-germani s-au retras spre vest, intrând în Lituania, din care au ocupat o bună parte, până în octombrie 1919. Cum în acea perioadă lituanienii erau ocupați cu bolșevicii, s-au întreprins acțiuni hotărâte împotriva armatei lui Bermondt abia în noiembrie, ceea ce a determinat plecarea în Germania a membrilor Freikorps, până în decembrie 1919.
După luptele cu boșevicii și Armata de Vest a Voluntarilor Ruși, lituanienii au trebuit să poarte un al treilea război, de această dată împotriva polonezilor. Urmare a derulării conflictului polono-sovietic, în iunie 1920, în marșul ei spre Polonia, Armata Roșie a cucerit Vilnius-ul, ocupat de polonezi din aprilie 1919. În iulie 1920, dorind să spargă „strânsoarea” statelor capitaliste, Rusia Sovietică a încheiat un tratat de pace cu Lituania prin care recunoștea independența acesteia, se stabileau granițele dintre cele două țări dar și, pentru a-și menține influența în viitor și a învenina relațiile polono-lituaniene, se respecta dreptul Lituaniei asupra regiunilor Suwalki și Vilnius, dorite de polonezi. Un articol secret al tratatului prevedea că Lituania va permite trecerea Armatei Roșii spre Polonia, prin teritoriul național recunoscut prin tratat. În zilele noastre coridorul Suwalki, cel care desparte Bielorusia de exclava rusă Kaliningrad a devenit cea mai fierbinte regiune din Europa, eventuala ocupare a acestuia de către Rusia însemnând separarea țărilor baltice de celelalte țări NATO!
Ofensiva bolșevică împotriva polonezilor a fost însoțită și de mișcări ale trupelor lituaniene care au ocupat teritoriile ce făceau obiectul tratatului cu Rusia și din care armata poloneză era silită să se retragă. Au avut loc încăierări cu armata poloneză, în regiunea Suwalki din sud-vestul Lituaniei, acolo unde, în iulie 1919, Aliații trasaseră linia provizorie de demarcație între cele două state, așa numita linie Foch. Linia provizorie atribuia cea mai parte a regiunii polonezilor, dar armata lituaniană a refuzat să se retragă din orașul Sejny, motivând că acesta are o populație majoritar lituaniană. În august 1919, a urmat o insurecție a paramilitarilor polonezi, sprijinită de către armata regulată poloneză. Pe parcursul unei săptămâni, în jur de o mie de oameni de fiecare parte s-au confruntat cu sorți schimbători, până la urmă lituanienii au trebuit să se retragă dincolo de linia de demarcație. Victoria insurecției de la Sejny l-a determinat pe Piłsudski ca, în august 1919, să încerce organizarea unei lovituri de stat în Lituania în vederea instaurării unui guvern pro-polonez.
În iulie 1920, în pofida recunoașterii independenței Lituaniei de către Moscova, amenințarea a venit tot dinspre bolșevici pentru că aceștia, odată cu recapturarea Bielorusiei, aveau de gând să reinstaureze „LitBel”. Până la urmă, ceea ce i-a salvat (temporar) pe lituanieni de bolșevici a fost victoria poloneză de la Varșovia, de la finele lunii august 1920. În retragere, ca pe un „măr otrăvit”, bolșevicii au predat administrarea regiunii Vilnius către Lituania care, în fața înaintării impetuoase a polonezilor, s-a declarat neutră în conflictul polono-sovietic. „Neutralitatea” nu a fost recunoscută de polonezi pe baza faptului că anterior lituanienii au permis trecerea trupelor rusești, le-au furnizat provizii și s-au implicat în ciocniri cu armata poloneză în retragere.
În septembrie 1920 a avut loc bătălia de pe Niemen, a doua ca mărime din războiul polono-sovietic, încheiată cu victoria polonezilor. Flancul stâng al acestora era reprezentat de linia de demarcație provizorie dintre Polonia și Lituania, au existat ciocniri cu armata lituaniană care apăra frontierele stabilite prin tratatul bilateral lituano-sovietic, pe care polonezii nu îl luau în considerare. Intervenția Ligii Națiunilor, care a negociat o înțelegere pentru zona Suwalki, stabilind o linie de demarcație, s-a dovedit tardivă în fața realităților din teren manifestate prin reocuparea regiunii Suwalki de către polonezi și poziționarea lor favorabilă privind un atac asupra regiunii Vilnius.
Discuțiile din cursul lunii octombrie s-au învârtit în jurul cozii întrucât ambele părți manevrau astfel încât să obțină Vilnius-ul, dar până la urmă, pe 7 octombrie, s-a încheiat un acord care a stabilit frontiera dintre cele două state, doar pentru regiunea Suwalki. Cum Vilnius-ul rămânea în spatele noii frontiere, lituanienii au susținut că acordul consfințea rămânerea orașului la Lituania, în vreme ce polonezii au pretins că acordul era valabil doar pentru regiunea Suwalki și că nu făcea referire la alte teritorii în dispută. Acordul prevedea un armistițiu, care să intre în vigoare pe data de 10 octombrie, dar care să fie valabil doar pentru regiunea Suwalki, nu pentru tot frontul polono-lituanian.
Ambiguitățile acordului s-au clarificat chiar a doua zi după încheierea acestuia, printr-o „revoltă spontană” a unei divizii poloneze, alcătuită din voluntari, etnici polonezi din Lituania și Bielorusia. Conduși de generalul Zeligowski, născut și el în Lituania, militarii „rebeli” au încălcat ordinele superiorilor care prevedeau respectarea noii frontiere și au ocupat regiunea Vilnius, aflată sub control lituanian. Divizia lui Zeligowski, beneficiind de suportul logistic al armatei poloneze, nu a întâmpinat o opoziție serioasă din partea lituanienilor, mai ales că etnicii polonezi, majoritari în Vilnius, s-au revoltat ușurând avansul „rebelilor”. Pe 12 octombrie Zeligowski a proclamat Republica Lituaniei Centrale, continuând să avanseze în teritoriul lituanian, spre Kaunas, al doilea oraș ca mărime. Pentru ca mascarada să fie completă, în fața rezistenței lituaniene, alte unități poloneze de cavalerie și aviație, s-au „revoltat” alăturându-se Republicii Lituaniei Centrale.
Până la finele lui noiembrie 1920 frontul s-a stabilizat, un armistițiu încheindu-se între „rebeli” și lituanieni, astfel că Zeligowski a devenit conducătorul Republicii Lituaniei Centrale. Franța și Anglia au militat pentru revenirea regiunii la Lituania dar, pentru a-și proteja aliatul polonez, nu au intervenit în forță. În 1922 parlamentul noului „stat” a votat unirea cu Polonia, Republica Lituaniei Centrale devenind parte a unui voievodat polonez. După „revolta” lui Zeligowski și încălcarea acordului Suwalki, Lituania, considerându-se agresată, a întrerupt relațiile diplomatice cu Polonia, între cele două state menținându-se o stare de conflict înghețat până în 1938. La începutul lui ianuarie 1923, inspirându-se din cele întâmplate în regiunea Vilnius, lituanienii au orchestrat o revoltă a civililor, în zona orașului Klaipeda (Memel), important port la Marea Baltică, teritoriu german plasat sub mandatul Ligii Națiunilor, după încheierea Primului Război Mondial și aflat sub administrare franceză. Dorit și de polonezi, orașul Klaipeda era vital pentru dezvoltarea economică a Lituaniei independente, în condițiile în care frontierele de vest, cu Polonia, erau total blocate. Punctele de graniță erau închise, nu exista trafic feroviar sau linii de telegraf comune, poșta între cele două țări se realiza prin intermediul altor state. Acțiunea în forță a lituanienilor, sprijinită se pare de sovietici, a stârnit protestele Aliaților, care nu au reacționat militar, dar au decis un târg neoficial: regiunea Vilnius rămânea la polonezi, în vreme ce regiunea Klaipeda devenea lituaniană, cu anume condiții.
Pe fondul situației create de anexarea Austriei la Germania, în martie 1938, un incident pare-se provocat de polonezi, la frontiera cu Lituania, soldat cu moartea unui militar polonez, a condus la inflamarea spiritelor de partea poloneză, care au masat trupe în zona de graniță. Este adevărat că oficialii polonezi priveau cu îngrijorare evenimentele din Germania, dorința lor fiind aceea de a-și reglementa grabnic problemele cu vecinii, astfel încât să-și mai reducă din vulnerabilități. Mai mult, reglementarea relațiilor cu Lituania ar fi deschis calea creării unui bloc polono-baltic, ca posibilă contrapondere la Germania și URSS.
Un ultimatum a fost trimis lituanienilor, prin care aceștia, sub amenințarea războiului în decursul următoarelor două zile, li se cerea, nici mai mult, nici mai puțin decât… normalizarea relațiilor diplomatice! În virtutea tratatului din 1920, URSS a sprijinit poziția Lituaniei, în vreme ce Polonia a primit suport… din partea Germaniei care, în condițiile unui posibil conflict polono-lituanian, urma să „protejeze” regiunea Klaipeda, stăpânită de lituanieni, dar pe care Hitler o considera ca având următoarea importanță după Regiunea Sudetă. De voie, de nevoie Lituania a acceptat solicitările poloneze care însemnau reînceperea relațiilor comerciale, redeschiderea traficului de frontieră, dar și recunoașterea frontierelor Poloniei, care includeau regiunea Vilnius!
În martie 1939 Klaipeda/Memel a fost ocupată de Germania, fără nicio opoziție din partea Lituaniei. Odiseea mult-doritului Vilnius a continuat, astfel că în septembrie 1939, atunci când Polonia a fost atacată mai întâi de Germania nazistă și mai apoi de URSS, cea din urmă a avut grijă să retrocedeze regiunea Vilnius…către Lituania. Pactul Ribbentrop- Molotov a făcut ca ulterior, în iunie 1940, Lituania să fie ocupată de URSS, după un an, când a început războiul germano-sovietic, să fie cucerită de către Germania și mai apoi, în 1944, armata sovietică „eliberatoare” să rămână pentru următorii cincizeci de ani…
Sebastian Cătănoiu (Inginer silvic, dr. în silvicultură, directorul administrației Parcului Natural Vânători, publicist științific, Neamţ, Vânători Neamţ), Senior Editor (științific) al Jurnalului Bucureștiului
Articole asociate
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
Interviu exceptional–Prof. Thomas Csinta
Matematician • Om de știință • Filosof • Jurnalist
„Ordine, haos și conștiință–despre om şi algoritm”.
Prof. Thomas Csinta este matematician, specialist în problematici internaționale și dezvoltare academică transfrontalieră. A activat în multiple instituții de învățământ superior din Europa și din spațiul francofon, fiind recunoscut pentru contribuțiile sale la consolidarea parteneriatelor universitare internaționale. Pe lângă activitatea sa didactică, este și un prolific autor, consultant educațional și promotor al inovării în învățământul superior. Stilul său riguros, dar deschis, și abordarea sa inter-disciplinară l-au transformat într-un mentor pentru numeroși studenți și colegi de breaslă. Un nume rar în spațiul public românesc și internațional, Prof. Thomas Csinta este una dintre acele minți care refuză să fie încadrate într-un singur domeniu. Matematician de formație, specialist în sisteme complexe aplicate fenomenelor socio-judiciare, filosof al științei și jurnalist cu viziune critică, profesorul Thomas Csinta propune o perspectivă originală asupra lumii contemporane–o lume în care matematica, gândirea morală și conștiința civică sunt chemate să răspundă provocărilor erei algoritmilor și inteligenței artificiale. Un interviu profund, în care:
- Matematica devine o hartă a vieții spirituale
- Filosofia întâlnește teoria haosului
- Justiția este analizată ca fenomen emergent în rețele sociale
- Inteligența artificială este interogată dincolo de mit și fascinație
- Lectura apare ca ultimă formă de libertate și rezistență a conștiinței
- Interviul este parte din seria unor proiecte editoriale dedicate celor care gândesc în profunzime, dincolo de zgomotul vremii
- Un dialog-eveniment pentru toți cei preocupați de sens, cunoaștere și umanitate
- Data: 26 iulie 2025/ora: 18h (ora României)
- Platforma Google Meet
- Moderator: Anca Cheaito
Ne exprimăm profunda recunoștință și aleasa admirație față de domnul profesor Thomas Csinta pentru onoarea de a fi fost alături de noi în cadrul acestui interviu excepțional. Prin claritatea gândirii, finețea analizei și deschiderea către dialog autentic, ați oferit nu doar răspunsuri, ci ferestre către înțelegere, punți între știință și umanitate, între matematică și conștiință, între haosul lumii și ordinea interioară. Vă mulțumim pentru profunzimea ideilor și pentru curajul de a gândi dincolo de convenții. Prezența dumneavoastră a fost o adevărată onoare și o inspirație. Cu considerație și recunoștință
Mulțumiri Prof. Dr. Thomas Csinta
Interviu excepțional – Profesorul Thomas Csinta
Lansarea canalului de televiziune M+Tv International
Bonjour M+Tv,
Sunt Thomas CSINTA, profesor de modelizare matematică și matematici aplicate în științe socio–judiciare și director științific al CUFR R&D (Centrul universitar de formare, cercetare și dezvoltare de pe lângă școlile superioare franceze de înalte studii) sau la Conférence des Grandes Ecoles, cum spunem noi.
Vă transmit salutările mele din Diaspora română de la Paris, în primul rând, colegului și prietenului meu Petru Frăsilă, directorul postului de Televiziune M+Tv, care împreună cu echipa sa urmează să lanseze filiala internațională a acestuia Canalul M+Tv International în cadrul Conferinței Diasporei de la Iași între 6-7 august intitulată „Interferențe culturale & educație”, dar și celorlați colegi care au contribuit într-o măsură mai mare sau mai mică, direct sau indirect, la realizarea acestui proiect. Activita noastră aici se desfășoară în două mari direcții importante, care de altfel, sunt complementare și corelate organic.
- Prima reprezintă pregătirea candidaților români cu abililități intelectuale înalte din instituțiile universitare românești pentru sistemul (ultra)elitist al școlilor superioare franceze de înalte studii (Les Grandes Ecoles) în toate cele 3 cicluri universitare (Ciclu 1– Classe Prépa, Ciclul 2–Școala de înalte Studii/Grande Ecole, Ciclul 3–Școala Doctorală) care domină înățământul universitar de masă francez de tip LMD de sute de ani. Cu cei peste 1.500 de tineri (studenți) capabili de performanță admiși la concursurile de admitere (în peste 2 decenii) CUFR R&D a devenit, astfel, un important generator al unei diaspore românești de elită din Franța, și care, astăzi, prin rolul său important pe care îl deține în cadul societății civile contribuie la prosperitatea spirituală și materială a națiunii franceze.
- În ceea ce privește a doua direcție, prin intermediul serviciului internațional de investigații criminale al Jurnalului Bucureștiului (publicație cultural–educațională cu caracter academic franco– română și de cercetare în științe socio–judiciare a CUFR R&D, a cărei director și redactor șef sunt) în parteneriat cu Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora (a cărei președinte de onoare sunt, având președinte–fondator pe Cătălin Asavinei, consilier penitenciar, de integrare socială și probațiune), Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului a Națiunilor Unite (a cărei atașat de presă sunt de peste două decenii, având președinte fondator pe Prof. univ. dr. Florentin Scalețchi) și în sfârșit, UZPR cu filiala Iași–Modova (în al cărei colegiu director și consiliu științific, în calitate de membru, îndeplinesc totodată și funcția, care mă onorează, de președinte al Subfilialei franceze de la Paris, având președinte pe Col. (r). Grigore Radoslavescu) este orientată și concentrată, în exclusivitate, în soluționarea unor dosare criminale de mare anvergură în care compatrioți de-ai noștri români din diaspora sunt încarcerați în arest preventiv și urmează a fi judecați în procedura juridică criminală de către Curțile cu Jurați ale TJP (Tribunalul Judiciar Paris) unde sunt atașat permanent (de presă) din partea OADO începând cu acest deceniu.
În sfârșit, corelarea celor două direcții are loc prin furnizarea de subiecte de teze de doctorat și de cercetare în domeniul socio–judiciar instituției cu caracter academic CUFR R&D de către Serviciul Internațional de Investigații Crimiale al Jurnalului Bucureștiului, în cadrul căreia, pentru rezultatele de excepție obținute, am fost distins cu Cavaler al Ordinului „Crucea de Aur” a Drepturilor Omului a Națiunilor Unite și sunt propus în 2028 pentru Marele Premiu ONU (acordat la fiecare 5 ani), echivalentul Premiului Nobel pentru Drepturile Omului. În încheiere, precizez faptul că în era noastră a transnaționalismului, în contextul mobilității academice românești tot mai active, cred că pentru profesori, cercetători și studenți din diaspora, postul de televiziune M+Tv International nu va fi doar un instrument de informare, dar și o continuitate spirituală cu spațiul cultural românesc.
