Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe
Pentru ucraineni prima împărțire a Poloniei, cea din 1772, a avut un efect „benefic”, trei dintre provinciile în care aceștia erau prezenți, Galiția, Rutenia și Bucovina, găsindu-se reunite în Imperiului Austriac. De a doua împărțire a Uniunii Polono-Lituaniene au beneficiat doar Prusia și Rusia, cea din urmă ajungând, prin obținerea unei părți din actualele Lituania și Ucraina, până la granița galițiană a Imperiului Austriac. În 1795 a avut loc cea de-a treia împărțire, prin care Uniunea dispărea ca stat suveran. Rusia a obținut Volînia și ce mai rămăsese din Lituania după cea de-a doua împărțire, Prusia a luat teritoriile Uniunii aflate la sud de Baltica, până la Varșovia, iar Austria a a ocupat regiunea poloneză ce cuprindea Cracovia și Lublinul, până aproape de Varșovia. Urmare a noilor cedări, granița comună dintre Imperiul Austriac și Rusia devenise una de mari dimensiuni, străbătând teritorii locuite de ucraineni și polonezi.
Începând cu 1868, după constituirea dualismului austro-ungar, Galiția a căpat autonomie în cadrul Imperiului, dar polonezii au fost cei favorizați, ceea ce a făcut ca aceștia să capete o pondere crescută din punct de vedere politic, economic și administrativ. Această favorizare a stârnit nemulțumirea ucrainenilor care, pentru a o contracara, au adoptat fie calea naționalistă, promovând ideile unei națiuni ucrainene de sine stătătoare, fie calea rusofilă, care-i considera pe ucraineni parte a națiunii ruse. De partea cealaltă a frontierei austro-ruse, în Imperiul Țarist, liderii ucraineni aveau cam aceleași abordări, fiind naționaliști sau filo-ruși.
Cu excepția limbii, existau multe diferențe între ucrainenii din Austro-Ungaria, care aveau exercițiul unei relative democrații, și cei din Rusia, supuși deznaționalizării și unui regim autocratic. Pentru a putea înțelege mai ușor, am putea considera diferențele dintre ei similare cu cele dintre românii ardeleni și cei basarabeni, deasemenea supuși ai celor două imperii, cu precizarea că apropierea istorică și de limbă dintre ruși și ucraineni favoriza și mai mult asimilarea celor din urmă. La finele Primului Război Mondial, primii ucraineni care au reușit să-și obțină autonomia au fost cei din Imperiul Rus, pe fondul Revoluției din Februarie, când țarul Nicolae al II-lea a pierdut puterea.
Revoluția bolșevică din octombrie 1917 i-a determinat pe ucraineni să renunțe la autonomia inițială și să proclame, la 25 decembrie 1917, Republica Populară Ucraineană, cu capitala la Kiev, având intenția de a rămâne într-o uniune federală cu Rusia. Contramăsura bolșevică de a instaura la Harkov o Republică Sovietică Ucraineană, a determinat până la urmă declararea independenței Ucrainei. Fiind în pericol de a fi cucerită de bolșevici, în ianuarie 1918, noul stat ucrainean a încheiat cu Puterile Centrale o pace separată, solicitând sprijinul acestora pentru păstrarea independenței, oferind la schimb produsele agricole atât de necesare Germaniei și Austro-Ungariei, secătuite de anii de război. Pacea, denumită din acest motiv „pacea pâinii” a fost cea care l-a determinat pe Troțki să întrerupă negocierile de pace de la Brest-Litovsk, cu Puterile Centrale, astfel că armatele Germaniei și Austro-Ungariei au reluat ostilitățile, cucerind fără opoziție Letonia, Estonia și Bielorusia.
Armatele Puterilor Centrale au avansat rapid în Ucraina, punându-i pe fugă pe bolșevici, reușind să ocupe Kievul și Crimeea, acolo unde în decembrie 1917, tătarii constituiseră Republica Populară Crimeea. Sub ocupația Puterilor Centrale, Republica Populară a Ucrainei a fost înlocuită de un Hatmanat condus de Pavlo Skoropadsky, membru al unei reputate familii căzăcești. Noul stat se dorea independent față de Rusia, dar era obligat să îndeplinească cerințele economice ale armatelor „eliberatoare” germane și austro-ungare. Sub Hatmanat, Crimeea ocupată de germani, a fost alipită Ucrainei, ca regiune autonomă! Să ne amintim că ocuparea Crimeei, în 2014, a fost „justificată” de către ruși prin faptul că peninsula nu a aparținut niciodată Ucrainei! În teritoriile contestate, bolșevicii au „întemeiat” la acea vreme noi și noi republici, precum Donețk-Krivoi Rog sau Taurida, în Crimeea și zona continentală apropiată. Credeați că autointitulatele Republici Populare Donetsk și Lugansk, apărute „spontan” cu ocazia evenimentelor din 2014, nu au avut o „tradiție” istorică?
Încheierea Primului Război Mondial a însemnat retragerea armatelor germane și austro-ungare din Ucraina, astfel că Skoropadsky și-a pierdut sprijinul extern, iar Hatmanatul, după câteva luni de existență (aprilie-decembrie 1918) a devenit istorie. În locul acestuia, a fost reînființată Republica Populară a Ucrainei, avându-l ca om forte pe Simon Petliura. Din păcate, cât de repede, cea mai mare parte a teritoriului ucrainean a fost controlat de către Armata Albă a lui Denikin, de Armata Roșie, de Armata Neagră a lui Mahno și de bandele a numeroși atamani care își făceau propria (fărăde)lege, din dorința de putere și câștiguri materiale. Pentru exemplificare îl putem menționa pe atamanul Grigoriev, care în martie 1919, aliat cu Armata Roșie, a reușit să cucerească Crimeea fapt ce a determinat retragerea contingentelor aliate franco-grecești prezente în zonă.
Imediat, în peninsulă s-a creat o armată bolșevică și s-a instituit Republica Socialistă Sovietică Crimeea, avându-l în frunte pe fratele lui Lenin, Dmitri Ilici Ulianov. În mai, același ataman Grigoriev i-a părăsit pe bolșevici și s-a aliat cu Armata Neagră a lui Mahno, pe care în doar câteva săptămâni s-a pregătit să o trădeze în favoarea Armatei Albe a lui Denikin, aflată în ofensivă. Batko („tătucul”) Mahno și armata anarhistă a acestuia, care în epoca sa de glorie număra 100.000 de combatanți, întemeiaseră în sud-estul Ucrainei, de-a lungul țărmurilor Mării Negre și Azovului, Teritoriul Liber sau Ucraina Anarhistă care se opunea atât Albilor cât și Roșilor. Republica Socialistă Sovietică Crimeea a durat doar până în iulie 1919, când peninsula a fost cucerită de Armata Albă. În noiembrie 1920, ofensiva Armatei Roșii sprijinită de acestă dată de anarhiștii lui Mahno, a determinat evacuarea pe mare a Albilor. Pe parcursul celor trei zile ale evacuării, sub conducerea generalului Piotr Wrangel, mai bine de 140.000 persoane au fost îmbarcate și salvate, fiind transportate cu vase britanice spre Constantinopol.
De partea cealaltă a graniței, în Galiția austriacă, de la 1 noiembrie 1918, ucrainenii au declarat Republica Populară a Ucrainei Occidentale. În aceste condiții, regimentele ucrainene ale fostei armate austro-ungare au cucerit rapid Lvov-ul, revendicând și celelalte provincii, foste austriece, locuite de ucraineni, adică Rutenia și Bucovina. În Bucovina, ucrainenii au reușit să cucerească Cernăuțiul, dar la începutul lui noiembrie 1918, la solicitarea Consiliului Național Român, trupele române conduse de generalul Zadik au intervenit restabilind ordinea și participând la preluarea puterii de către români.
Urmare a împărțirilor succesive ale Poloniei, partea vestică a Galiției austro-ungare era locuită de polonezi, concentrați în orașe, în vreme ce partea estică a acesteia avea o populație majoritar ucraineană, situată cu precădere în zona rurală. Bazându-se pe voluntari, foști soldați și studenți, beneficiind de comandanți calificați și având un moral mai bun, în orașele locuite de polonezi din Galiția ocupată de ucraineni au izbucnit revolte împotriva Republicii Populare a Ucrainei Occidentale. În Lvov, o „pungă de rezistență” poloneză a reușit, cu suportul voluntarilor, buni cunoscători ai orașului, să mențină controlul asupra unor cartiere, fără a beneficia de sprijin extern. Declararea independenței Poloniei la 11 noiembrie 1918, ocuparea podurilor peste râul San și securizarea căilor ferate spre Lvov au permis ca renăscuta armată poloneză să intervină rapid în sprijinul insurgenților, astfel că Lvov-ul a fost cucerit de polonezi după câteva săptămâni de lupte.
Presați dinspre est de bolșevici și dinspre vest de polonezi, reprezentanții celor două entități ucrainene, Republica Populară a Ucrainei și Republica Populară a Ucrainei Occidentale, au hotărât la 22 ianuarie 1919 să se unească într-un stat unitar, în fapt cele două republici nu au reușit să-și coordoneze eficient guvernele și armatele, deoarece fiecare era prinsă în propriile războaie, galițienii cu polonezii, ucrainenii din est cu bolșevicii și Albii. În pofida eșecului, în timp, actul Unirii din 1919 a devenit un simbol al unității naționale ucrainene. Forțele militare ale Ucrainei unite se compuneau din trupele atamanilor, provenite din Ucraina rusească, puțin disciplinate și supunându-se doar conducătorilor lor și armata galițiană, alcătuită din foști soldați ai armatei austro-ungare, disciplinați și cu o mare experiență de luptă.
După unire, ucrainenii au reușit să recupereze mare parte din Galiția, iar pentru a obține suportul țăranilor ucraineni au început o reformă agrară care îi defavoriza pe polonezi. Urmare a ofensivei ucrainene, Lvov-ul rămăsese un intrând polonez ce putea fi atacat din trei părți, amenințarea cu încercuirea totală fiind cât se poate de prezentă. Din nou, corpul de comandă, disciplina, controlul și utilizarea rațională a rețelei de căi ferate le-au permis polonezilor să reziste în fața unor trupe superioare din punct de vedere numeric. La unele din atacurile asupra Lvov-ului au participat și trupe venite din Ucraina rusească, pentru ca până la urmă, la finele lui februarie 1919, ucrainenii să reușească să încercuiască Lvov-ul și să pregătească asaltul final. Între timp, polonezii au reușit să transfere în preajma Lvov-ului noi unități, printre care și celebra „Armata Albastră” a generalului Haller, creată la inițiativa lui Roman Dmowski, despre care vom mai vorbi. „Armata Albastră” primise încuviințarea de la Aliați să apere granițele statului polonez de…amenințarea bolșevică. Protestele Aliaților, privind utilizarea unor trupe înarmate de către ei, cu scopul de a lupta împotriva bolșevicilor, în afara cadrului convenit, nu au fost luate în considerare până când ucrainenii nu au fost înfrânți.
Dacă în mai 1919 ofensiva poloneză a progresat în Galiția și Volînia, reușindu-se joncțiunea cu trupele românești în Pocuția, în iunie contraofensiva victorioasă a armatei galițiene i-a adus pe ucraineni, înapoi, la 30 de kilometri de Lvov. Ucrainenii au împins frontul polonez cu 120-150 de kilometri spre vest, din păcate prea puțin pentru a reuși să-și deblocheze liniile de comunicație cu Cehoslovacia, principalul lor furnizor de muniție și armament. Într-un conflict paralel, la finele lunii iunie 1919, în Volînia, Armata Roșie a învins unitățile ucrainenilor răsăriteni, ceea ce i-a determinat pe Aliați să hotărască, din dorința de a stăvili înaintarea bolșevică, ca toată Galiția să revină polonezilor. Cu forțe proaspete, în primele săptămâni din iulie 1919, polonezii conduși de Piłsudski au împins armata galițiana spre est până dincolo de fosta graniță austro-rusă. De precizat că, în pofida retragerii și a lipsei de muniții, armata Ucrainei Occidentale și-a păstrat coeziunea și forța combativă, devenind, prin retragerea dincolo de graniță, principala forță armată a Republicii Populare Ucraina.
În cazul în care nu ar fi fost angajați în luptele cu polonezii, intervenția ucrainenilor galițieni, la finele lui 1918 și începutul lui 1919, în Ucraina de pe Nipru ar fi putut duce la înfrângerea bolșevicilor și la consolidarea unui stat ucrainean independent. Sosirea lor în Ucraina răsăriteană, la finalul verii lui 1919, nu a mai influențat decisiv mersul evenimentelor. Galițienii s-au alăturat forțelor lui Petliura împotriva bolșevicilor dar, cât de repede, s-a văzut că, în pofida unirii, cele două entități ucrainene aveau interese diferite. Ura galițienilor față de polonezi nu era împărtășită de către ucrainenii răsăriteni, mai mult având în vedere războiul dintre polonezi și bolșevici, galițienii îi considerau pe cei din urmă aliați în lupta lor cu polonezii, în același timp, bolșevicii erau dușmanii de moarte…ai lui Petliura. Cum fiecare din armatele celor două entități ucrainene au luptat mai degrabă pentru scopurile proprii, la finele lui noiembrie 1919, s-a ajuns ca Petliura și ucrainenii din partea rusească să se alieze cu polonezii, iar rămășitele trupelor galițiene să se regăsească în tabăra Albilor contrarevoluționari.
Luptele cu ucrainienii pentru controlul Galiției, începute în noiembrie 1918 odată cu declararea Republicii Populare a Ucrainei Occidentale, urmate de asediul Lvov-ul și încheiate în iulie 1919, când polonezii au împins armata galițiană dincolo de fosta graniță austro-rusă, s-au încheiat până la urmă cu o alianță nefirească. Piłsudski, părintele Poloniei renăscute, conștient de necesitatea existenței unui stat-tampon între Rusia și Polonia, a manevrat astfel încât, în aprilie 1920, prin Tratatul de la Varșovia, s-a consfințit alianța militară dintre Republica Populară a Ucrainei și polonezi. Simion Petliura, liderul acestui stat ucrainean, mai controla doar o mică porțiune de teritoriu aflat la granița cu Galiția. În condițiile în care Petliura, fără a mai avea o puterea militară reală, asigura doar legitimitatea intervenției poloneze, prețul plătit de ucraineni pentru această alianță a fost acela că Galiția, vatra fostei Republici Populare a Ucrainei Occidentale, a fost lăsată statului polonez care, pe mai departe, urma să exercite cvasicontrolul asupra problemelor economice, militare și politice ale Ucrainei.
Alianța oarecum nefirească dintre ucraineni și polonezi a determinat ca între Rusia bolșevică și Polonia să izbucnească un conflict deschis, pe scară mare. În doar două săptămâni, armata poloneză și detașamentele ucrainene ale lui Petliura, devansând ofensiva bolșevică previzibilă după victoria asupra lui Denikin, au reușit ca, pornind din Volânia și Podolia, să cucerească mare parte din Ucraina, inclusiv Kievul, devenit punctul terminus al înaintării. Pentru a păstra iluzia unui stat ucrainean independent, armata poloneză s-a retras imediat din Kiev după cucerirea acestuia, predându-l forțelor lui Petliura. Unii ucraineni, în special țăranii săraci, au luptat de partea bolșevicilor, alții de partea Albilor, dar sentimentele antipoloneze din rândul populației ucrainene, cu adânci rădăcini istorice, au făcut ca armata polono-ucraineană să fie percepută ca una străină. E drept că din cei 80.000 de militari ce au participat la invazie, doar 15.000 erau ucraineni. Speranța că apariția forțelor naționaliste va genera un entuziasm popular care să sprijine efortul de război antibolșevic s-a dovedit deșartă, astfel că efectivele lui Petliura au rămas în continuare modeste.
Speculând propagandistic faptul că armata poloneză ocupase un cap de pod pe malul stâng al Niprului în dreptul Kievului, la finele lui mai 1920, Armata Roșie a început atacurile pentru „eliberarea” orașului. Bolșevicii au considerat intervenția poloneză, alături de trupele lui Petliura, drept o invazie pe care au exploatat-o din perspectiva luptei de clasă, motivându-și astfel „sprijinul” pentru lupta țărănimii ucrainene împotriva moșierilor polonezi. Coarda patriotică a fost și ea atinsă, atacarea „Mamei Rusia” de către polonezi, întâmplată de atâtea ori în istorie, fiind motivul pentru care foști ofițeri țariști s-au înrolat benevol în Armata Roșie. Cel mai celebru dintre ei a fost generalul Brusilov, competentul general țarist din Primul Război Mondial. Rezultatul a fost că bolșevicii s-au bucurat de o surprinzătoare mobilizare populară, care a însemnat întărirea Armatei Roșii cu mai bine de 100.000 de soldați, foste cadre țariste, voluntari și dezertori reveniți la sentimente mai bune.
Respingerea cu succes a primelor atacuri rusești i-a pus pe polonezi în fața unei dileme: să-și concentreze toate eforturile pentru păstrarea orașului sau să se retragă strategic, renunțând la Kiev. Piłsudski, după cinci ani de deportare în Siberia și aproape douăzeci de ani de activitate în ilegalitate, era conștient de importanța unui serviciu secret de colectare a informațiilor, motiv pentru care, chiar de la înființarea armatei poloneze a avut grijă ca acestuia să i se acorde atenția necesară, prin încadrarea cu specialiști de marcă. Urmările nu s-au lăsat așteptate, pentru că, rapid și profesionist, serviciile de decriptare și ascultare radio au pus la dispoziția comandanților polonezi informații de primă importanță. În cazul luptelor pentru Kiev, spionajul a avertizat despre amploarea contraatacului bolșevic, astfel că Piłsudski a luat hotărârea renunțării la oraș. Retragerea s-a făcut sub presiunea cavaleriei bolșevice, conduse de Semion Budionîi, unul din eroii legendari ai Revoluției Ruse. În fruntea cunoscutei Armate I de Cavalerie, Budionîi, prin acțiuni derulate în viteză, uneori în spatele liniilor inamice, a împiedicat retragerea ordonată a armatei poloneze, care a reușit să se regrupeze abia pe liniile de plecare de la frontiera cu Galiția. Cu toate acestea, pe fondul neînțelegerilor dintre comandanții ruși, unitățile poloneze au avut pierderi neînsemnate, blocând avansul bolșevic la Lvov, apărat acum și de…ucrainenii răsăriteni ai lui Petliura.
Rezistența opusă de polonezi în Galiția a avut ca scop nu doar oprirea înaintării rusești ci și degrevarea unor unități care să participe la apărarea Varșoviei, încheiată cu o mare victorie poloneză, numită „Miracolul de pe Vistula”. Ulterior, câștigarea de către polonezi a „Bătăliei de pe Niemen”, în care s-au confruntat în jur de 100.000 ostași de fiecare parte, i-a făcut pe ruși să accepte propunerile poloneze, astfel că un armistițiu între cele două părți a fost ratificat la începutul lui noiembrie 1920. Armistițiul a reprezentat sfârșitul visului ucrainean de creare a unui stat independent. Rămași singuri, Petliura și armata sa au fost repede înfrânți de armata bolșevică și alungați din Ucraina, în Galiția aflată sub stăpânire poloneză. Guvernul Republicii Populare a Ucrainei, retras pentru început în Polonia, a continuat să existe în exil până în 1992, când și-a transferat oficial autoritatea simbolică către Ucraina devenită independentă, după destrămarea URSS-ului.
Dacă Piłsudski era liderul militar de necontestat, cu viziunea unei Poloni federaliste, influența politică a lui Roman Dmowski privitoare la un stat polonez etnic, compact și conservator, nu era de neglijat. Dmowski, a cărui viziune despre Polonia renăscută era total diferită de cea a lui Piłsudski. Dmowski și partizanii săi erau interesați doar de teritoriile care erau locuite de polonezi sau care istoric făcuseră parte din statul polonez, opunându-se visului federativ al lui Piłsudski. Pacea s-a încheiat la Riga în martie 1921, sub influența lui Dmowski, consfințind împărțirea Ucrainei și Bielorusiei, într-o soluție de compromis prin care părțile estice deveneau republici sovietice, iar părțile vestice ale acestora erau integrate în Polonia. Urmare a păcii de la Riga, ucrainenii lui Petliura, aliați credincioși ai lui Piłsudski în vremea războiului, au fost internați de către autoritățile poloneze, deși tratatul de alianță dintre polonezi și ucraineni era în vigoare. Trădarea intereselor ucrainene de către negociatorii polonezi, în favoarea rușilor, l-a făcut pe Piłsudski să caracterizeze Tratatul de la Riga drept „un act de lașitate”.
Pentru o scurtă perioadă, ucrainienii au continuat lupta de partizani împotriva bolșevicilor. O ultimă formațiune statală ucraineană, Republica Holodny Yar, a reușit să se mențină până în 1922, chiar dacă era înconjurată din toate părțile de către forțele rusești. Situată nu departe de Cihrin, fosta capitală a Hatmanatului cazac din secolul al XVII-lea, această ultimă „citadelă” includea în teritoriul său un număr de 25 de sate și putea dispune de un efectiv de câteva mii de combatanți, în mare parte țărani. Într-un final, promițând amnistia, dar neținându-se de cuvânt, bolșevicii au reușit să elimine acea ultimă bucățică de Ucraină liberă, pe al cărei steag era inscripționat premonitoriu „Ucraina liberă sau moarte”. Republica Holodny Yar merită amintită pentru că insurgenților de acolo li se atribuie actualul salut național ucrainean „Slava Ukraini”!
Privind retrospectiv, se poate spune că Piłsudski a ratat șansa de a transforma alianța cu Petliura într-un fundament solid pentru independența Ucrainei, o cauză, poate, a celor ce se întâmplă astăzi. Acum, după mai bine de 100 de ani, când Ucraina își apără din nou existența în fața agresiunii rusești, cuvintele lui Józef Piłsudski capătă o rezonanță tulburătoare „Viața mea este irosită. Nu am reușit să creez o Ucraină liberă de ruși.”
Sebastian Cătănoiu (Inginer silvic, dr. în silvicultură, directorul administrației Parcului Natural Vânători, publicist științific, Neamţ, Vânători Neamţ), Senior Editor (științific) al Jurnalului Bucureștiului
Sebastian Cătănoiu, Cetățean de Onoare al comunei Vânători-Neamț
Articole asociate
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
Interviu exceptional–Prof. Thomas Csinta
Matematician • Om de știință • Filosof • Jurnalist
„Ordine, haos și conștiință–despre om şi algoritm”.
Prof. Thomas Csinta este matematician, specialist în afaceri internaționale și dezvoltare academică transfrontalieră. A activat în multiple instituții de învățământ superior din Europa și din spațiul francofon, fiind recunoscut pentru contribuțiile sale la consolidarea parteneriatelor universitare internaționale. Pe lângă activitatea sa didactică, este și un prolific autor, consultant educațional și promotor al inovării în învățământul superior. Stilul său riguros, dar deschis, și abordarea sa inter-disciplinară l-au transformat într-un mentor pentru numeroși studenți și colegi de breaslă. Un nume rar în spațiul public românesc și internațional, Prof. Thomas Csinta este una dintre acele minți care refuză să fie încadrate într-un singur domeniu. Matematician de formație, specialist în sisteme complexe aplicate fenomenelor socio-judiciare, filosof al științei și jurnalist cu viziune critică, profesorul Thomas Csinta propune o perspectivă originală asupra lumii contemporane–o lume în care matematica, gândirea morală și conștiința civică sunt chemate să răspundă provocărilor erei algoritmilor și inteligenței artificiale. Un interviu profund, în care:
- Matematica devine o hartă a vieții spirituale
- Filosofia întâlnește teoria haosului
- Justiția este analizată ca fenomen emergent în rețele sociale
- Inteligența artificială este interogată dincolo de mit și fascinație
- Lectura apare ca ultimă formă de libertate și rezistență a conștiinței
- Interviul este parte din seria unor proiecte editoriale dedicate celor care gândesc în profunzime, dincolo de zgomotul vremii
- Un dialog-eveniment pentru toți cei preocupați de sens, cunoaștere și umanitate
- Data: 26 iulie 2025/ora: 18h (ora României)
- Platforma Google Meet
- Moderator: Anca Cheaito
Ne exprimăm profunda recunoștință și aleasa admirație față de domnul profesor Thomas Csinta pentru onoarea de a fi fost alături de noi în cadrul acestui interviu excepțional. Prin claritatea gândirii, finețea analizei și deschiderea către dialog autentic, ați oferit nu doar răspunsuri, ci ferestre către înțelegere, punți între știință și umanitate, între matematică și conștiință, între haosul lumii și ordinea interioară. Vă mulțumim pentru profunzimea ideilor și pentru curajul de a gândi dincolo de convenții. Prezența dumneavoastră a fost o adevărată onoare și o inspirație. Cu considerație și recunoștință
Mulțumiri Prof. Dr. Thomas Csinta
Interviu excepțional – Profesorul Thomas Csinta
Lansarea canalului de televiziune M+Tv International
Bonjour M+Tv,
Sunt Thomas CSINTA, profesor de modelizare matematică și matematici aplicate în științe socio–judiciare și director științific al CUFR R&D (Centrul universitar de formare, cercetare și dezvoltare de pe lângă școlile superioare franceze de înalte studii) sau la Conférence des Grandes Ecoles, cum spunem noi.
Vă transmit salutările mele din Diaspora română de la Paris, în primul rând, colegului și prietenului meu Petru Frăsilă, directorul postului de Televiziune M+Tv, care împreună cu echipa sa urmează să lanseze filiala internațională a acestuia Canalul M+Tv International în cadrul Conferinței Diasporei de la Iași între 6-7 august intitulată „Interferențe culturale & educație”, dar și celorlați colegi care au contribuit într-o măsură mai mare sau mai mică, direct sau indirect, la realizarea acestui proiect. Activita noastră aici se desfășoară în două mari direcții importante, care de altfel, sunt complementare și corelate organic.
- Prima reprezintă pregătirea candidaților români cu abililități intelectuale înalte din instituțiile universitare românești pentru sistemul (ultra)elitist al școlilor superioare franceze de înalte studii (Les Grandes Ecoles) în toate cele 3 cicluri universitare (Ciclu 1– Classe Prépa, Ciclul 2–Școala de înalte Studii/Grande Ecole, Ciclul 3–Școala Doctorală) care domină înățământul universitar de masă francez de tip LMD de sute de ani. Cu cei peste 1.500 de tineri (studenți) capabili de performanță admiși la concursurile de admitere (în peste 2 decenii) CUFR R&D a devenit, astfel, un important generator al unei diaspore românești de elită din Franța, și care, astăzi, prin rolul său important pe care îl deține în cadul societății civile contribuie la prosperitatea spirituală și materială a națiunii franceze.
- În ceea ce privește a doua direcție, prin intermediul serviciului internațional de investigații criminale al Jurnalului Bucureștiului (publicație cultural–educațională cu caracter academic franco– română și de cercetare în științe socio–judiciare a CUFR R&D, a cărei director și redactor șef sunt) în parteneriat cu Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora (a cărei președinte de onoare sunt, având președinte–fondator pe Cătălin Asavinei, consilier penitenciar, de integrare socială și probațiune), Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului a Națiunilor Unite (a cărei atașat de presă sunt de peste două decenii, având președinte fondator pe Prof. univ. dr. Florentin Scalețchi) și în sfârșit, UZPR cu filiala Iași–Modova (în al cărei colegiu director și consiliu științific, în calitate de membru, îndeplinesc totodată și funcția, care mă onorează, de președinte al Subfilialei franceze de la Paris, având președinte pe Col. (r). Grigore Radoslavescu) este orientată și concentrată, în exclusivitate, în soluționarea unor dosare criminale de mare anvergură în care compatrioți de-ai noștri români din diaspora sunt încarcerați în arest preventiv și urmează a fi judecați în procedura juridică criminală de către Curțile cu Jurați ale TJP (Tribunalul Judiciar Paris) unde sunt atașat permanent (de presă) din partea OADO începând cu acest deceniu.
În sfârșit, corelarea celor două direcții are loc prin furnizarea de subiecte de teze de doctorat și de cercetare în domeniul socio–judiciar instituției cu caracter academic CUFR R&D de către Serviciul Internațional de Investigații Crimiale al Jurnalului Bucureștiului, în cadrul căreia, pentru rezultatele de excepție obținute, am fost distins cu Cavaler al Ordinului „Crucea de Aur” a Drepturilor Omului a Națiunilor Unite și sunt propus în 2028 pentru Marele Premiu ONU (acordat la fiecare 5 ani), echivalentul Premiului Nobel pentru Drepturile Omului. În încheiere, precizez faptul că în era noastră a transnaționalismului, în contextul mobilității academice românești tot mai active, cred că pentru profesori, cercetători și studenți din diaspora, postul de televiziune M+Tv International nu va fi doar un instrument de informare, dar și o continuitate spirituală cu spațiul cultural românesc.
