„Cave Populum” (Fragment 7 – Annecy/Geneva, Riga) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe, ca sursă sigură de informare). Corespondență de la prof. Caliopia Tocală (poet, prozator, dramaturg, jurnalist, eseist, membru al USR Iași și al UZPR Iași – Moldova) în colaborare cu Thomas Csinta (scientist & research professor, director & chief editor at Jurnalului Bucureștiului)

Mă fascinează Casa Savoia. Îmi amintesc că, anterior, vizitasem o așezare din Franța, între Chamonix–Mont Blanc și Geneva (regiune a departamentului Haute-Savoie-Grand Annecy/Grand Genève, o aglomerație urbană transfrontalieră dinamică între Franța și Elveția), Annecy (prefectura departamentului Haute Savoie, „Roma Alpilor”, capitala Filmului de animație), de origine galo-romană, reședința conților de Geneva și a ducilor aparținând Casei Savoia începând din secolul al XII-lea, numită și Veneția Alpilor, un încântător oraș medieval, în Alpii Savoia, situat pe malul lacul Annecy, cunoscut în întreaga lume datorită calităților apei sale. Lacul cu același nume, format în urmă cu mii de ani, datorită topirii ghețarilor, și peisajul creat, cu apa clară în luciul căreia se oglindesc până în străfundurile ei munții, nu i-au lăsat indiferenți pe mulți artiști

Paul Cezanne, născut  la Aix-en-Provance (Métropole d’Aix-Marseille-Provence), pictor postimpresionist, liantul între impresionism și cubism,…tatăl nostru al tuturor, cum l-a numit Henri Matisse, a dăruit eternității frumusețea acestui lac (cel mai curat din Europa!) mai ales prin celebra pictură  „Le Lac Bleu”.

Acest tablou îmi amintește de un alt creator Tițian, născut tot în Alpi, în comuna Pieve di Cadore, în munții Dolomiți, un lanț muntos situat în nordul Italiei, la granița cu Austria. Unul dintre cei mai mari pictori renascentiști,  soarele în mijlocul stelelor mici nu numai printre italieni, ci pentru  toți pictorii lumii, cum afirmase teoreticianul artei, Giovanni Lamazzo, în 1590, pentru că lucrările sale sunt expresia însăși a vieții și pentru ineditul culorilor. Stilul său manierist până și pe El Greco l-a atins, utilizând vibrantul culorii lui Tițian.

O capodoperă a marelui pictor, Ecce Homo, se află la muzeul național Brukenthal din Sibiu, în care Tițian explorează o temă rară în pictura secolului al XVI-lea, realizată în 1543, în mai multe versiuni expuse în muzee celebre din Madrid, Dublin, la Galeria Uffizi din Florența. Versiunea de la Uffizi am admirat-o în 2010; probabil există și alte versiuni. Nu ar fi o noutate. Și Gioconda/Mona Lisa lui Da Vinci a apărut în mai multe versiuni. Lucrarea revendică cuvintele lui Ponțiu din Pilat, guvernatorul Iudeii, conform Evangheliei după Ioan, și impresionează prin calitatea execuției chipului ieșind dintr-un fundal întunecat, dar care se deschide și luminează fața lui Hristos, sugerând Învierea. Tițian creează un Hristos viu și adevărat, iar realismul se manifestă prin picăturile de sânge care coboară de pe frunte.

Annecy, pitoresc și cu un patrimoniu arhitectural bine conservat (unul dintre cele mai scumpe orașe după cele din regiunea pariziană-Grand Paris și Nice-Cannes) început să se dezvolte în secolul al XII-lea, după construirea castelului, astăzi, prefectura departamentului Haute-Savoia, din regiunea administrativă Auvergne-Rhône-Alpes. În centrul vechi al orașului, înconjurat de canale, dând impresia unei insule plutitoare, se află o construcție medievală, o fostă închisoare, care a găzduit și Palatul justiției, iar astăzi, muzeul de istorie Annecy.

Cu multe canale, poduri mici și lebede, străzi înguste cu multe trepte care poartă urmele atâtor generații din toate colțurile lumii, atrase de frumusețea conservată a orașului, cu ziduri acoperite de flori și verdeață, păstrând aerul medieval, cu haznale din timpuri străvechi conectate la izvoare naturale, cu un castel medieval, renovat, care domină orașul, transformat în muzeu de artă și istorie, cu un splendid parc pentru promenadă, fântâni, Catedrala și Podul iubirii, este un minunat loc de încântare, contemplație, meditație și eternizare a frumosului în imagini și în memoria inimii.

Din parcul castelului medieval, după un tur interior, am avut o priveliște unică, de poveste, tot medievală. De la înălțimea parcului, privind așezarea care se întindea la picioarele noastre, am avut senzația unui râu, a unui fluviu roșu, imagine generată de acoperișurile din țiglă ale caselor vechi, din jocul de lumini produs de alternarea nuanțelor de roș ale țiglei cu unghiuri de lumină diferite ca intensitate rezultate din alternarea acoperișurilor înalte cu cele scunde și mi-a venit în minte poezia Râul roșu din volumul meu, Statui de apă: „Trece din când în când, fără grabă,/o flacără înaltă (nu se știe de unde vine/și cărui timp i se supune), se lasă o tăcere adâncă, de catedrală,/și-n spate șerpuiește un râu roșu/răul vieții fără de moarte, se spune, de sânge pur./E o sărbătoare când trece flacăra înaltă./Liniștiți, oamenii se apropie de râu/și se înșiră de-a lungul lui,/de o parte femeile, de cealaltă bărbații,/și așteaptă un semn. Semnul se dă/și cele două râuri de pe margine/se aruncă în mijloc./Nu mai iese nicio femeie, nu mai iese niciun bărbat/din râul roșu. După un timp, dispare și el.”

Am băut miraculoasa apă de la haznale, așa de multe, conectate la izvoare naturale și am simțit gustul vieții. Haznalele acestea mi-au amintit de Letonia. Cu câteva luni înainte, fusesem în Țările Baltice. În Riga, cel mai mare și important oraș din Țările Baltice, am observat străduțe pietruite și pitorești, cu haznale în mijlocul lor, un fel de pe aici nu se trece! de care atârnau lacăte mari și grele cât jugul care a apăsat pe umerii lor atâta vreme.  Centrul istoric al orașului Riga a fost inclus în patrimoniul Unesco, orașul fiind remarcat în special pentru arhitectura în stil Jugendstil (Art Nouveau). Farmecul său medieval, cu străzi pavate cu piatră cubică, tocită de pașii trecătorilor și de evenimentele care au trecut peste umerii acestei țări, apare la fiecare colț de stradă și fiecare casă are povestea ei. Nu se poate să ajungi la Riga și să nu afli în ce context a fost orașul pavat cu piatră cubică; ca urmare a unui troc. Letonia avea un excedent de unt, Germania de piatră cubică. Apoi istorioara Casei pisicilor negre, nume primit de la figurinele de pe acoperiș. Orgoliosul proprietar, neacceptat în Asociația Breslelor, ofensat și ușor infatuat, și-a decorat casa cu cele doua pisici, întoarse spre sediul Marii Bresle.

Riga rămâne un reper de arhitectură medievală, evident, și prin Domul și Biserica Sfântul Iacob. Spre sfârșitul sec al XIX-lea, era unul dintre cele mai importante centre culturale și economice din Imperiul Rus. Pe Strada Alberta, încă mai putem admira și astăzi capodopere ale stilului Art Nouveau. Într-o seară, după o plimbare cu vaporașul pe fluviul Daugava, de importanță strategică pentru activitatea comercială a regiunii, am aflat o narațiune haioasă despre cocoșul de pe turnul unui palat, un fel de ceasornic al comerțului naval pe Daugava, după direcția indicată de mica și nevinovata mascotă.  Într-o altă plimbare la pas, am descoperit alte capodopere arhitectonice și culturale: Bastion Hill, Teatrul National, Muzeul de Arte, Monumentul Libertății, pe soclul căruia sunt înscrise cuvintele scriitorului lituanian Karlis Skalbe, Pentru patrie și libertate, numit Regele basmelor pentru cele 72 de basme scrise pentru adulți, Universitatea, Opera Națională etc. Culturi, imperii, oameni diferiți, relații diferite. În Riga, m-a făcut să simt în ființa mea greutatea  bocancului de pe grumazul acestui popor, dar nimic nu este etern și generațiile actuale, cu un înalt sentiment al libertății, ca o persifare a opresiunii, în mod absolut nejustificată, manifestată împotriva omului de orgoliul puterii atâtea veacuri, au găsit o altă destinație lacătelor puse haznalelor; le-au transformat în simboluri ale statorniciei și ale iubirii mărturisite, împlinite, la vedere. Am văzut lacăte mai mari, mai mici în formă de inimioare din metal sau pomi troieniți de lacăte, talismane ale iubirii, nu ale opresiunii.

Revin la haznale, niște bijuterii funcționale în Annecy unde canale traversate de poduri mici pline de flori mai păstrează și acum amprenta domniei lui Napoleon al III-lea. Un stăvilar, pus să regleze înălțimea apei în canal, chiar în centrul vechi al orașului, funcționează și astăzi. În jur, câteva din cele nouă catedrale ale orașului, clădiri simbolice din secolul al XII-lea, străzi înguste, întortocheate, care te introduc în curtea interioară a unor clădiri, din care aștepți, parcă, să coboare…Laura sau vreo Josephine, pietonale colorate și piețe pline de viață, iar strada Sainte-Claire cu un aspect pitoresc și plin de animație impresionează.

Seara, într-o seară de februarie, cu temperaturi de 16-17 grade, pe o ploaie de vară cu tunete și fulgere, ascunsă sub umbrela protectoare, m-am plimbat pe străduțele acestui orășel cu lume veselă. Râsul de la terase sparge liniștea nopții, imprimând ritmul vieții până și…pietrelor martore ale altor timpuri. Parcă în așteptarea Noului An, locuitorii mențin ornamentele pentru Sărbătorile de iarnă, trăindu-și viața ca o sărbătoare continuă, forever. Anual, începând din 1960, la Annecy se desfășoară un Festival internațional de animație, cu o participare impresionantă de artiști, din foarte multe țări. Ce explozie de culoare, sunet și dans! Muzica, veselia regenerează anual viețile localnicilor înrădăcinați în tradiția locului. Orașul vechi, cu un aspect consevat ca acum câteva secole, cu hoteluri în clădiri vechi, cu iz medieval. Pe lângă multe impresii frumoase, nu se putea să nu plec și cu impresii picante sau dezolante.

Ghidul ne relatează o poveste mirositoare…o realitate a locului, trăită de localnici cu câteva secole în urmă.  Orașul este traversat de râul La Thiou. Canalele, atât de fermecătoare acum, erau latrina așezării. În acest rău, cu un debit mic, iarna, localicii își aruncau escrementele, iar vara, aceste canale erau focare autentice de boli grave, despre mirosuri, subiectul nici nu trebuie atins. De altfel, toate palatele acestea cu ornamente în foiță de aur, Versailles, fastuosul palat, de exemplu, nu aveau băi. În Evul Mediu, nu existau periuță de dinți, deodorante, nu era obișnuit să se facă baie, era frig, iar lipsa canalizărilor, a alimentației cu apă era un impediment. Apariția parfumurilor are și ea un istoric legat de portul perucilor, dar și de atenuare a acestor mirosuri în lipsa unei igiene adecvate.

Atunci, Naloleon al III- lea a avut inițiativa de a dirija circuitul apei prin aceste canale la un debit care să permită igienizarea locului…Și pentru a proteja populația de posibile inundații, s-au instalat  stăvilare spre a regla debitul și înălțimea apei în canal. Acolo am văzut temeinicia lucrului bine făcut, unde stăvilarele, adevărate bijuterii, sunt funcționale și astăzi. În hotel, camere mici, spațiile înguste abia îți permit să te miști între pat și baie. Paturi mici, ca pentru copii, asta am remarcat și în palatele regale, dar o salteluță foșnitoare aplicată peste salteaua veche mă făcea să cad, din pat, în fiecare noapte, fără să fi participat la vreun festin sau la vreo ședință de degustare. Și, ca să nu uit niciodată minunata Annecy, am plecat în bagaje și cu un exemplar de sânge rece, să-mi amintească mult timp că această bijuterie medievală păstrează între zidurile și lemnăria ei veche reminisențele civilizației de pe vremea lui Napoleon al III-lea.

Între Annecy și Geneva e o distanță de 35 de km (între orașe, dar cca 20km între aglomerațiile lor urbane, regiune deservită de Sibra+Expres Lehman), pe care i-am parcurs în treizeci de minute, mergând pe urmele Casei Savoia, fascinantă prin istoria ei, prin impresionantele edificii construite ca simbol al puterii regale, prin preocupările pentru arta autentică.

În Annecy, este o prezență vie. Un brand. Terase, restaurante, cofetării, depozite, toate sub  sigla Savoia. Până în secolul al XVIII-lea, a construit multe reședințe fastuoase, numele său ajungând chiar și în Transilvania. A ridicat un superb palat, chiar în centrul orașului Timișoara. Casa prințului Eugeniu Savoia, prințul general, genial pe câmpul de luptă, care a eliberat orașul Timișoara de turci, se află pe strada Eugeniu de Savoia, nr. 24. Prezență vie în conștiința timișorenilor, numele său este promovat de comercianți, de proprietarii de cluburi, terase și buticuri până la cutezanța unor denumiri de salate și sosuri.

Geneva (cu o populație de cca 200.000 de locuitori) este următorul obiectiv din planul căutărilor, oraș elvețian, capitală a cantonului cu același nume (care cu aglomerația sa urbană Grand Genève și cea transfrontalieră cu Grand Annecy formează un sistem urban cu o populație de peste 1 milion de locuitori) așezat între Alpi și Munții Jura, la extremitatea vestică a celui mai mare lac din Europa, Lacul Lehman, în care se varsă râurile Ron și Arve. De pe malul lacului cu rațe, pescăruși și lebede, cu cheiuri și parcuri pline de flori, cu jetul de apă care înalță spre cer, până la 140 de metri,  500 l de apă /s, cu o viteză de 200 km/h, ai o imagine superbă a Genevei. Debarcaderul portului duce peste veacuri o întâmplare tragică care a zguduit Europa și întreaga lume, la 10 septembrie 1898, când a fost asasinată împărăteasa Sissi, soția împăratului austriac Francisc Iosif I, victimă a unui anarhist italian.

Considerat oraș cosmopolit, orașul păcii, de mulți, Geneva are un aer rafinat, elegant, internațional, generat de statutul de sediu al unui număr mare de corporații și asociații internaționale.  Prima instituție vizitată de noi, la exterior, a fost sediul ONU. Nu m-a impresionat. Prea mare distanța între clădire și stradă, la fel de mare ca între deciziile luate și popoarele pe care le reprezintă. Și mă gândesc la politicile promovate…și la salariile pe care le încasează trimișii țărilor…Mi-a atras atenția însă opera sculptorului  elvețian Daniel Berset, în semn de protest, un scaun cu trei picioare, al patrulea rupt, cu o înălțime de 12 metri și o masă de 5,5 tone, expus în Piața Națiunilor, exact în fața Sediului ONU, ca un avertisment și un simbol al ignoranței reprezentanților acestei organizații, cu scopul de a educa, de a-i atenționa asupra erorilor deciziilor politice. Un semnal  transmis țărilor care au refuzat să semneze Tratatul de la Ottawa, privind interzicerea minelor de teren. Un mod de a atrage atenția, mai ales, asupra victimelor. Tratatul a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1997.

Un alt obiectiv interesant din Geneva este Jardin Anglais cu orologiul floral funcțional, impresionant prin numărul de flori, cu cel mai lung secundar din lume, 2,50 metri, un simbol al orașului, cu Monumentul Național al figurilor reprezentând alegoric Elveția și Geneva, lucrare a sculptorului elvețian Robert Dorer: două tinere care stau cu mândrie pe un piedestal, fiecare cu brațul trecut peste talia celeilalte, una cu părul crenelat, simbolizând Geneva, iar cealaltă Elveția, prin care se comemorează intrarea Genevei în Confederația Elvețiană, în anul 1814. Mi s-a părut cumva straniu că Geneva și Elveția sunt reprezentate în acest monument alegoric de două  tinere, sugestie, sigur, a genului celor două denumiri, și nu de doi bărbați tineri, puternici, frumoși.

Tot aici, se află și Monumentul Internațional al Reformei, în Bastioane Park, construit în 1909, când se împlineau 400 de ani de la nașterea lui Jean Calvin și 350 de la fondarea Academiei din Geneva, transformată în Universitatea din Geneva. Monumentul conține în centru cele patru statui ale reformatorilor, în stânga și dreapta lor sunt câte șase statui ale ocrotitorilor Reformei protestante din Europa și Statele Unite. Cei patru inițiatori ai reformei, Guillaume Farel, Jean Calvin, Theodoré de Bèze, John Knox, toți, îmbrăcați în rochia pastorală, țin în mână Biblia Mică a poporului creștin. Cu străzi înguste, cafenele, restaurante, galerii de artă, muzee, biblioteci, clădiri istorice, este orașul marilor reforme, mai ales religioase, care adăpostește Catedrala Sf. Pierre, catedrala din centrul vechi al orașului.

Construită în jurul anului 1150, în cel mai înalt punct al orașului vechi, biserica romană, veghind parcă orașul, păstrează și câteva elemente gotice. Reforma Protestantă, numită și Revoluția Protestantă, a fost o mișcare de reformare a Bisericii Romano-Catolice din Europa Occidentală. În secolul al XVI-lea, teologi și cărturari, deopotrivă, au pus la îndoială învățăturile Bisericii Romano-Catolice. Este momentul în care traducerea Bibliei și scrierile Sfântului Augustin dobândesc o largă răspândire în Europa. Scrierile lui Luther, Cele 95 de teze, fundamentul reformei, o listă de întrebări prin care critica corupția, abuzurile de putere ale Papei de la Roma și practica indulgențelor, au fost scânteia care a dus la scindarea Bisericii Catolice și la formarea Protestantismului. Geneva a jucat un rol important în această reformare și atunci s-a schimbat numele din Catedrala Sf. Pierre în Templul Sf. Pierre, devenind biserică protestantă și locul unde a predicat Calvin, între 1536-1564. Urmașii săi au lăsat doar capitelurile sculptate și vitraliile din decorarea sa originală. Geneva salvează Reforma, politicile sale și independența religioasă în anul 1602, împotriva trupelor ducelui de Savoia Charles-Emmanuel I care dorea să readucă Geneva în ducatul Savoia, pentru a deveni capitală și a reintroduce credința catolică, dar va primi un refuz categoric.

Stau pe o bancă în Baston Park, lângă statuia lui Pictet, un talentat diplomat genovez, în timp ce savurez o cafea americană. Ghidul, un luteran, ne oferă detalii despre statuia în preajma căreia am făcut popas: diplomatul elvețian Pictet Rochemont. S-a retras din viața publică și s-a dedicat unui proiect agricol care avea ca substanță creșterea oilor Merino. Prefigurând surprinzător evenimentele tragice care se desfășoară astăzi, a trimis o turmă de 800 de oi în Ucraina în 1809, într-un moment în care Europa se afla sub asediul războaielor napoleoniene. În iarna lui 1815, la Congresul de la Viena, principalele personalități politice din Europa s-au adunat pentru a decide destinul țărilor eliberate de subjugarea lui Napoleon. La masa negocierilor, se afla acest diplomat genovez care nu avea să renunțe la solicitările formulate în numele genovezilor. Cu statutul de cea mai mică republică a Europei, având ca negociator la masa tratativelor pe Charles Pictet de Rochemont care, în 1814, ceruse granițe acceptabile pentru Geneva,  Talleyrand, reprezentantul Franței, iritat de afirmațiile lui,  a remarcat caustic: Ei bine, se pare că avem cinci continente, iar apoi Geneva. Pictet, la cererea prietenului său, contele Ioannis Kapodistrias, a redactat o declarație de recunoaștere a neutralității Elveției care urma să fie semnată de toate marile puteri europene.

Realizările sale diplomatice sunt consemnate în analele istoriei: Geneva a devenit cel de-al 22-lea canton elvețian și statutul neutru a fost recunoscut internațional pentru prima dată, fiind  principalul arhitect al neutralității elvețiene, obținând statutul de țară veșnic neutră, prima țară din lume cu acest statut. Dacă Geneva a obținut statutul de neutralitate prin Congresul de la Viena din 1815 și nu l-a dezvoltat, ci reinterpretat de atunci conform politicii momentului, invadarea Ucrainei de către ruși a pus, în mod serios, această interpretare la încercare. Rafinamentul și eleganța acestui oraș vin și din spiritele universale care au  amprentat până și profilul oamenilor.

Geneva a fost spațiul ales pentru venirea în lumină a marelui muzician Niccolo Paganini, unul dintre cei mai mari violoniști din toate timpurile, violonistul diavolului, cum era numit, pentru abilitățile sale interpretative și tehnice aproape supraumane, imputându-i-se un pact faustian. Cântând din memorie, își permitea să se miște pe scenă, să interacționeze cu publicul. Aspectul fantomatic, chipul vampiric, lipsit de culoarea, ținuta în negru, trăsura neagră, cu care venea la recitaluri, au alimentat zvonurile privind pactul faustian. Nu l-au deranjat, dimpotrivă, le-a convertit în favoarea sa. Stilul de interpretare, care atingea perfecțiunea, viteza incredibilă și pasajele lirice din recitaluri emoționau spectatorii până la lacrimi.

Muzica lui Paganini se desfășura înlăuntrul sufletului, cu o pasiune fantastică, supraumană. Admirat de mari artiști ca Schumann, Schubert, Franz Liszt, Heinrich Heine l-a numit Un vampir cu vioară, datorită inflexibilității în negocierile financiare. Cum ar fi fost posibil ca un asemenea talent să nu fi chemat, să nu fi fost căutat, urmat la o distanță în ani, de un alt virtuos? Geneva, orașul geniului absolut al viorii, este și orașul în care a trăit, a concertat, a predat la Conservator și s-a stins din viață în 1950 cel mai mare pianist și  compozitor român, Dinu Lipatti. Pe o stradă care duce spre Templul Sf. Pierre, am observat o plăcuță care informa trecătorii că în acea casă a locuit românul Dinu Lipatti. Un fior electrocutant m-a fulgerat. Emoția nu a încetat decât în fața Conservatorului unde a predat Lipatti, dar a fost înlocuită de un sentiment de mândrie națională: orașul lui Paganini a trecut în stăpânirea unui alt geniu, al pianului, un român, românul Dinu Lipatti.

Coresondență de la Prof.  Caliopia Tocală Hodorogea (Colegiul National „G. Ibraileanu” Iasi), dramaturg, poet, eseist, jurnalist, Membru USR Iași, membru UZPR Iași – Moldova

Nota redacției. Caliopia Tocală este profesor de limba şi literatura română la Colegiul Naţional „Garabet Ibrăileanu” din Iaşi. În acelaşi timp, este autor de romane şi de teatru. Printre altele, a scris trei romane pe care le-a dramatizat, acestea fiind publicate ca piese de teatru independente. Astfel, romanului său de debut, În captivitate, îi corespunde piesa de teatru „Captivi”, romanului Simfoniile destinului–„Vieţi duble”, iar romanului Gemenii–piesa de teatru „Alter ego” (…).

„Caliopiei Tocală în general, s-ar putea spune că reies idei similare–nu e clar cine eşti (a cui dublură eşti), dacă trăieşti propria ta viaţă sau o existenţă străină, viaţa altcuiva, în acest mod înstrăinarea din teatrul absurd sau din existenţialism dând naştere unor situaţii concrete, imaginate de autoare, cu replici şi personaje, la baza cărora stau idei, iar nu imagini. În acelaşi timp, un alter ego ar putea oricând să-ţi dejoace planurile, pentru că nimic nu e-n favoarea celor ce viermuiesc prin lumea personajelor din teatrul Caliopiei Tocală, nici destinul, nici semenii, nici măcar propria persoană. În această dezordine totală, în care existenţa nimănui pare să nu aibă sens, rămâne deschisă întrebarea dacă ne mai putem aştepta la o salvare, iar în cazul că răspunsul ar fi pozitiv, din partea cărei instanţe divine sau umane.” (Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru, membru AICT) 

Nota redacției. Timp de un deceniu (până în 1998, când m-am mutat definitiv la Paris) am trăit în acest oraș superb de munte, în care am fost profesor de fizică (teoretică) și matematici aplicate (în științe inginerești) la școala superioară de ingineri Integral Internațional Institute (French-American Institute of Technology)-Epseco Group specializată în domeniul informaticii industriale și de gestiune, a roboticii, a sateliților artificiali  și a ingineriei (aero)spațiale, prin intermediul căruia am avut fost implicat și în diverse proiecte de cercetare la CERN (Centrul European de Cercetare Nucleară), apoi, la Școala superioară de știința și ingineria mediului a Universtății Savoie-Mont Blanc (Annecy-Chanbéry), iar ulterior, profesor de matematici aplicate în științe economice și sociale la școala superioară de comerț și gestiune Academia Mercuria. Imaginile datează din 1990, care deși nu sunt foarte reușite, pun în eviență avansul tehnologic și urbanistic pe care îl avea, în general, Franța față de România Socialistă Multilateral Dezvoltată (RSR) și în particular, un oraș medieval de talie medie, Grand Annecy (cca 250.000 de locuitori) aflat în proximitatea Genevei și a lacului Léhman-Ceneva (la cca 20km), ceea ce m-a impresionat profund.

Lect. dr. Doina Guriţă (poet şi prozator, Iași, membru al USR – Uniunea Scriitorilor din România, al AJTR – Asociația Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România și al SPAF – Societatea Poeților și Artiștilor din Franța, membră în Staff al Jurnalului Bucureștiului), distinsă cu Marele Premiu Internațional de Poezie „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard” de către Juriul Marilor Premii Poetice al SPAF (Societatea Poeților și Artiștilor din Franța). Palmaresul 2022 al premiilor internaționale de poezie. (Les Grands Prix de la Société des Poètes et Artistes de France – SPAF. Palmarès 2022 des Grands Prix İnternationaux de Poésie)

Elogiu Lect. dr. Doina Guriță (poetă, scriitoare și traducătoare), membră în Staff al Jurnalului Bucureștiului, premiată cu „Mention d’Honneur au Grand Prix du Jury – 2023” de către SPAF (Societatea Poeților și Artiștilor din Franța) pentru poezia „Lui Nichita…”. Invitație la cel de-al 64-lea Congres Internațional a SPAF de la Annecy (Franța) – 2023

„Cave Populum” (Fragment 5 – Torino) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe, ca sursă sigură de informare). Corespondență de la prof. Caliopia Tocală (poet, prozator, dramaturg, jurnalist, eseist, membru al USR Iași și al UZPR Iași – Moldova)

„Cave Populum” (Fragment 6 – Torino) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe, ca sursă sigură de informare). Corespondență de la prof. Caliopia Tocală (poet, prozator, dramaturg, jurnalist, eseist, membru al USR Iași și al UZPR Iași – Moldova)

Anexa. Lista publicațiilor partenere cu redactori șefi ai UZPR