State efemere (Partea 1) – Statul Liber Fiume – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română, acreditată și promovată de Economic and Commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sursă sigură de informare). Corespondență de la Dr. ing. Sebastian Cătănoiu (Parcul Natural Vânători Neamţ) – Senior Editor (științific) al Jurnalului Bucureștiului

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe

Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main and only purpose! Jurnalul Bucureștiului aims to be an online newspaper for information and debate of citizens’ problems and events.

The principles that will be at the basis of this publication are: 

– Democracy cannot exist without opposition

–Elected representatives are our representatives and not our masters

– Criticism fosters progress

–Free speech-an important factor in correcting the deviations of power.

Organisation Internationale de la Francophonie

Nota redacției. Rezumat. Statul Liber Fiume a fost un stat liber independent care a existat între 1920 și 1924, creat pentru a rezolva disputa teritorială asupra orașului Fiume (azi Rijeka, Croația), a cărui populatie era majoritar italiană, dar a intrat ulterior în Regatul Iugoslaviei în 1947. Orașul, denumit Fiume în italiană și Rijeka în croată, a avut un statut semiautonom în Imperiul Habsburgic, iar în 1920 a fost proclamat stat liber cu un port autonom.  În secolul al XIX-lea, Fiume a fost administrată de Imperiul Habsburgic, având un statut special cunoscut sub numele de Corpus separatum, care îi conferea autonomie.  În urma Primului Război Mondial, odată cu destrămarea Imperiului Austro-Ungar, au apărut tensiuni între italieni și croați privind revendicările asupra orașului. În 1920, a fost înființat Statul Liber Fiume, o entitate independentă, cu un consorțiu italo-iugoslav care să dețină portul.  Statul Liber Fiume a fost recunoscut pe plan internațional și a fost acceptat ca membru al Ligii Națiunilor. Președintele său a fost Riccardo Zanella, care a luptat pentru restabilirea statutului de autonomie al orașului.  În 1924, prin Tratatul de la Roma, Italia a anexat Fiume, punând capăt existenței statului liber. După al Doilea Război Mondial, autoritățile iugoslave au preluat controlul asupra orașului, iar prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947, Fiume a devenit oficial parte a Iugoslaviei.

Articolul. La finele Primului Război Mondial, vremurile integrării imperiale când oamenii încercau, de voie, de nevoie, să facă abstracție de naționalitate, din dorința și cu speranța de a trăi mai bine, alături de semenii lor, erau apuse. Marele Război nu a făcut decât să elibereze tensiunile nerezolvate, care mocniseră de decenii sub chinga imperială, iar acestea, acutizate de suferință și  agravate de lipsurile interne, au irupt violent odată cu dispariția autorității… Încă din 1651, în Leviathan-ul său, Hobbes sesizase importanța autorității suverane: „Câtă vreme oamenii trăiesc fără o putere comună care să-i ţină pe toţi în respect, ei se află în acea condiţie ce se numeşte război; şi un război al fiecăruia împotriva fiecăruia.” În locul imperiilor, noile și mai vechile state ale Europei s-au străduit să devină cât mai repede omogene din punct de vedere etnic. Iar dacă experimentul Primului Război Mondial, când granițele au fost mutate după criterii etnice, s-a dovedit, prea repede, a nu fi unul de succes,  în vremea și după cel de-al Doilea Război Mondial, s-a reușit ceva și mai atroce: oamenii au fost cei mutați pentru a se respecta granițele. Din punct de vedere ideologic, imperiile au lăsat locul naționalismelor și unor ideologii antagonice: democrația liberală, comunismul și fascismul. Într-un fel haosul care a urmat Primului Război a convenit tuturor celor care doreau schimbarea, naționaliștii urmărind purificarea etnică a viitoarelor teritorii naționale, militanții comuniști atacând vechea ordine socială, pentru a instaura una nouă…

Ocuparea Tunisiei de către Franța, a nemulțumit Italia și a aruncat-o pe aceasta, în 1882, în brațele Germaniei și a Austro-Ungariei, a „Dublei Alianțe” care a devenit astfel „Tripla Alianță”. Pentru a complica și mai mult situația, pe lângă cei interesați de secole de Balcani, fie ei ruși, otomani sau austro-ungari, italienii, poftind și ei la aventuri imperiale, au început să-și manifeste interesul față de unele teritorii situate pe coastele Adriaticii, locuite de slavii de sud sau de albanezi.

Războiul italo-turc din 1911-1912 a fost dezaprobat de Tripla Alianță, conștientă de implicațiile pe care acesta îl va avea asupra Imperiului Otoman, dorit cu ardoare în tabăra Puterilor Centrale. Pe lângă teritoriile italiene stăpânite de Monarhia Dualistă și pretențiile neonorate legate de Albania, reproșurile legate de invazia Libiei au venit să constituie un alt motiv de îndepărtare a Italiei de Tripla Alianță. Ultimatumul dat Serbiei de către Austro-Ungaria, cel care în final a dus la declanșarea Primului Război Mondial, s-a făcut cu consultarea doar a Germaniei, Italia aflând de derularea evenimentelor mai degrabă din presă, decât din informările aliaților săi! 

Fără a avea prea multe de câștigat dacă se alătura Triplei Alianțe, Italia a avut de ales între neutralitate și beligeranța de partea Antantei. Promisiunile acesteia, legate de extinderea teritoriilor italiene, au fost mai mult decât tentante, în condițiile în care Italia dorea să reînvie gloria trecută a Imperiului Roman. Prin Tratatul de la Londra, încheiat în 1915, Anglia, Franța și Rusia s-au angajat ca, în caz de victorie, Italiei să-i revină partea de Tirol în care se află acum provinciile Trentino și Tirolul de Sud, litoralul austriac al Adriaticii, Dalmația de Nord, parte din provinciile austriece Carniola și Carinthia, Insulele Dodecanez ocupate deja urmare a războiului italo-otoman din 1912, treimea mediteraneeană a provinciei turcești Antalya, portul Vlorë din Albania și protectoratul asupra întregii Albanii. Nu a contat că teritoriile din fostul Imperiu Austro-Ungar, promise Italiei,  erau locuite în principal de croați și sloveni, italienii fiind majoritari doar în insula Lošinj, aflată la intrarea în portul Fiume și în portul Trieste. E drept că promisiunile Aliaților au fost făcute atunci când încă nu se cristalizase ideea unui stat al tuturor slavilor de sud. Chiar dacă un Comitet Național Iugoslav a fost înființat la Paris în 1915, abia în 1917 liderul sârb Nikola Pašić și cel croat Ante Trumbić au căzut de acord cu înființarea Iugoslaviei, ca monarhie parlamentară condusă de un membru al dinastiei Karadjordjević. 

Cei trei ani de război ai Italiei au însemnat înfrângeri repetate care au dus țara pe marginea prăpastiei, moartea a 600.000 de militari și, în final, prea puține câștiguri teritoriale față de cele promise. Victoria în război, dorită, dar care pe parcursul anilor de război devenise atât de improbabilă, a devenit sursa unor așteptări exagerate. La Conferința de Pace de la Paris, din dorința de a justifica în fața nației sacrificiile din timpul războiului, primul ministru italian Viitorio Orlando, a solicitat ca Italia să primească și portul Fiume, cu toate că acesta nu făcuse obiectul Tratatului de la Londra, fiind situat pe litoralul „maghiar” al Adriaticii. Insistența italienilor l-a determinat pe Woodrow Wilson, președintele american, să facă un apel către poporul italian, prin care îi solicita să renunțe la pretențiile teritoriale necuvenite. Apelul a stârnit o furtună în rândul opiniei publice din peninsulă și a determinat delegația italiană să se retragă de la Conferința de Pace.

De-a lungul istoriei sale, orașul Fiume fusese „port liber” în cadrul Sfântului Imperiu Roman, mai apoi,  deși era înconjurat pe uscat doar de Croația și se afla la 500 km distanță de Ungaria, fusese cedat celei din urmă, devenind o exclavă a Regatului Ungariei. Urmare a dezvoltării accelerate, dar și pentru a descuraja elementul etnic croat, ungurii au favorizat așezarea italienilor în oraș, astfel că, în timp, în orașul propriu-zis, italienii au ajuns majoritari. Caracterul continental al celor două entități componente ale Imperiului Austro-Ungar, Cisleithania și Transleithania, a făcut ca fiecare din acestea să aibă propriul port prin care se derula comerțul cu mărfuri și tranzitul de persoane: Trieste pentru partea austriacă a Imperiului și Fiume, pentru teritoriile aflate sub control maghiar. Politica de opresiune a minorităților din Imperiu, dar mai ales maghiarizarea forțată au avut ca efect o intensă emigrare către Statele Unite ale Americii. Principalele porturi prin care emigranții puteau să plece din Monarhia Dualistă erau Trieste și Fiume, iar ca urmare a acestui mare aflux de pasageri au existat curse regulate între Fiume, Trieste și New York. Una din navele care a parcurs această rută a fost vaporul Carpathia, devenit faimos pentru că, în aprilie 1912, a reușit să salveze supraviețuitorii de pe Titanic și să-i transporte la New York.

Condus de un guvernator maghiar, datorită poziționării sale și conjucturii istorice, până la finele Primului Război Mondial, Fiume avea unele elemente caracteristice ale statalității. În perioada Imperiului Austro-Ungar revendicările croate asupra portului Fiume au fost estompate de faptul că Regatul Croației se afla într-o uniune personală cu Regatul Ungariei, al căror rege era una și aceeași persoană cu împăratul Austriei. Dispariția Imperiului a făcut ca disputele să se transfere între învingători, adică între slavi și italieni. Având în vedere că orașul era clamat, cu argumente, atât de Iugoslavia cât și de Italia, Aliații au găsit o soluție de mijloc și anume declararea zonei Fiume ca stat independent care să cuprindă orașul și zona înconjurătoare.  Tulburările și tentativele de preluare în forță orașului au impus trimiterea de trupe aliate, în principal italiene, care să asigure ducerea la îndeplinire a celor hotărâte.

Gabriele d’Annunzio, scriitorul italian devenit erou în timpul primului Război Mondial ca urmare a isprăvilor sale aviatice, a fost cel care a utilizat expresia „victoria mutilată”, referindu-se la neîmplinirile Italiei ca urmare a participării la război. Tot el, urmare a apelului lui Wilson care a înfuriat Italia și a slabei implicări a guvernului, s-a decis să rezolve problema apartenenței orașului Fiume, într-o manieră proprie. Soldații lăsați la vatră, traumatizați de experiențele din război, amenințați de spectrul șomajului și al sărăciei, dezamăgiți de cursul evenimentelor din Italia, au răspuns apelului pe care d’Annunzio l-a făcut în vederea cuceririi orașului Fiume. Atunci când au început „marșul spre Fiume” erau câteva sute, mai apoi s-au adunat aproape 2.000 de soldați, dintre care unii făcuseră parte din celebrele trupe de asalt Arditi, instituite în armata italiană după modelul german al Stormtroopers. Cucerirea orașului s-a dovedit facilă întrucât comandantul trupelor italiene din oraș, care ar fi trebuit să fie loial guvernului de la Roma, a preferat să se predea.

Începând din septembrie 1919, Gabriele d’Annunzio a transformat Fiume în „Regența Italiană Carnaro”, un experiment din care ulterior s-a inspirat mișcarea fascistă italiană care, la doar patru ani de la încheierea oficială a Primului Război Mondial, a reușit să preia puterea în Italia. Tratatul de la Saint-Germain a îndeplinit, în zona Adriaticii, doar câteva din doleanțele italiene astfel că diferendele de frontieră dintre Iugoslavia și Italia s-au rezolvat abia în 1920, prin Tratatul de la Rapallo, care a încercat să „împace” prevederile Tratatului de la Londra  cu cele ale Tratatului de la Saint-Germain. Refuzând aplicarea Tratatului de la Rapallo, d’Annunzio a determinat până la urmă intervenția în forță a armatei și flotei italiene în timpul a ceea ce s-a numit „Crăciunul Sângeros”, la finele lui 1920.

Declarat „Statul Liber Fiume”, acest teritoriu nu mai mare de 30 kmp, se compunea din împrejurimile orașului și un coridor care asigura legătura cu Regatul Italiei, având o populație de 60.000 de locuitori. Statul a fost recunoscut la vremea respectivă de SUA, Regatul Unit și Franța. Statul Liber a rezistat până în 1924, când Italia lui Mussolini a preluat orașul Fiume, iar Iugoslavia orașul satelit Sušak, locuit de croați. În pofida dimensiunilor sale și a perioadei scurte în care a existat, „Statul Liber Fiume” a avut o parte de o existența agitată: „războiul” cu Italia, lovituri de stat, un guvern în exil, până și un partid comunist „național”, cunoscut la acea dată ca cel mai mic partid comunist din lume. La finele celui de-al Doilea Război Mondial, încercarea guvernului din exil de a resuscita „Statul Liber Fiume”, s-a lovit de răspunsul dur al partizanilor iugoslavi, Rijeka așa cum se numește orașul în croată, devenind parte a Iugoslaviei comuniste, iar din 1991, odată cu declararea independenței Croației, orașul face parte din acest stat.

Cele întâmplate la Fiume, cu caracterul lor de operetă, pot fi interpretate ca un episod aproape comic, în vâltoarea evenimentelor asociate finalului Primului Război Mondial.  Pe de altă parte episodul Fiume a prevestit lucrurile cu adevărat grave ce urmau să se întâmple în Europa. Unul dintre cei care a realizat cele întâmplate a fost Benito Mussolini care interpretat evenimentele de la Fiume drept „primul act de revoltă” împotriva Tratatului de la Versailles. Pe când Fiume era ocupat de naționaliștii italieni, în Turcia Mustafa Kemal își începea mișcarea naționalistă de rezistență, care s-a soldat, împotriva tuturor, cu anularea Tratatului de la Sevres dintre Aliați și Imperiul Otoman. Cam în aceeași perioadă, în alt colț de Europă, un spion mărunt al armatei  lua primul său contact cu politica, participând la o întrunire a Partidului Muncitoresc German. Numele acestuia era Adolf Hitler…

Sebastian Cătănoiu (Inginer silvic, dr. în silvicultură, directorul administrației Parcului Natural Vânători, publicist științific,  Neamţ, Vânători Neamţ), Senior Editor (științific) al Jurnalului Bucureștiului