Rezumat. Recitînd și meditând asupra ideilor, pe care Titu Maiorescu le susține în articolul său „În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, putem descifra în filigran un adevărat Program de priveghere și reformare a culturii românești, care implică inițial o tabula rasa carteziană și se bazează pe o critică dură a trei tipuri de falsificări grave, dramatice, ale structurii noastre mentale de adâncime: istorice, etimologice și filologice. Acesta este nucleul și fundamentul demonstrației noastre socio-antropologice, pe care o propunem în acest studiu.

Titu Maiorescu, „De veghe în lanul de secară” al limbii și conștiinței românești
Pro domo. De ce acest titlu? În primul rând, pentru că este imprevizibil, provocator și necanonic. Care să fie legătura între Titu Maiorescu și Jerome David Salinger, autorul romanului „De veghe în lanul de secară” (The Catcher in the Rye, 1951)? Între personajul lui Salinger, Holden Caulfield, un adolescent de 16 ani, și întemeietorul criticii literare moderne, Titu Maiorescu? Între ei există o punte simbolică, explicabilă, poate, prin sincronicitatea lui Carl Gustav Jung. Personajul lui Salinger și inegalabilul critic își impun, o misiune similară. Eugen Lovinescu, printre puținii, dacă nu singurul, a definit această misiune: veghea, privegherea. Nu priveghiul! „La răspântiile culturii române, veghează, ca şi odinioară, degetul lui de lumină: pe aici e drumul. Autoritatea i s-a menţinut şi astăzi, pentru că pleacă din însăşi izvoarele spirituale fără moarte ale logicei, bunului simţ, bunului gust, şi s-a realizat într-o formă pură, fără vârstă”.

Metodă şi bibliografie. Metodă aleasă pentru acest studiu este de tip fenomenologic, faza descriptivă, fără nostalgii hegeliene, husserliene, heideeggeriene sau sartriene. Bibliografia consultată depăşeşte, previzibil şi în mod firesc, perfomanţele cercetării noastre. Recitirea fragmentară a operei maioresciene, departe de a fi fost un calvar, ne-a revelat, ascuns sub imaginea tradițională de spiritus rector, grav şi granitic, un alt Maiorescu, modelat şi poate falsificat de călătoriile mele inițiatice prin critica odinioară novatoare, propusă de Roland Barthes în a doua jumătate a secolului XX, precum Le Degré zéro de l’écriture (1965), Sade, Fourier, Loyola (1971), Le Plaisir du texte (1973), Fragments d’un Discours Amoureux (1977).
Un Maiorescu discret, dar virtuoz al descifrărilor textuale, aproape întotdeauna surprinzătoare, prin filtrul „discursului îndrăgostit” și nu numai. Am consultat Rapoartele lui Maiorescu, regăsite în Analele Academiei Române, un tezaur inestimabil, care ar binemerita cel puțin o ediție digitală. Extrem de interesante și necesare pentru reconstituirea atmosferei, a contextului științific, mental, psihologic și cultural, mi s-au parut a fi Discursurile de Recepţiune (Academia Română, numerele 16-33. 1909). Am revăzut, adnotat și fișat paginile revelatoare pentru obiectul meu de cercetare din Maiorescu, Opere Vol. II. Jurnal (1883-1889) şi Opere Vol. III. Jurnal (1890-1897), ca și capitole din Ciclul junimist, un proiect de anvergură, datorat lui Eugen Lovinescu. Nu pot continua fără să reamintesc că aceste capodopere ale gândirii critice românești fac parte din colecția Opere fundamentale, reeditate și coordonate de Eugen Simion, pe care îndrăznesc să o numesc chiar Colecția Eugen Simion.
Un program de priveghere și reformă. Așadar, spre finele secolului XIX și începutul secolului XX, un învățat român, filosof, logician, critic, profesor universitar, academician și politician a înțeles că misiunea lui este de a veghea și proteja, rândui și rostui „lanul de secară” al limbii și literaturii românești; de a respinge „formele fără fond” și a pregăti adevăratele forme pentru fondul național, („Singura clasă reală la noi este ţăranul român…”, nota criticul); pentru „Dumbrăvile minunate”, despre care avea să scrie Mihail Sadoveanu. Recitind și meditând asupra ideilor, pe care Maiorescu le susține în articolul său În contra direcţiei de astăzi în cultura română, putem descifra în filigran un adevărat Program de priveghere și reformare a culturii românești, care implică inițial o tabula rasa carteziană și se bazează pe o critică dură a trei tipuri de falsificări grave, dramatice, ale structurii noastre mentale de adâncime: istorice, etimologice și filologice.
Despre cele trei falsificări. Iată citatele, care se referă la aceste trei tipuri de falsificări, redate aici fragmentar: 1. „[…] istoricul nostru se întemeiază pe un pasaj îndoios din Eutrop si pe un pasaj din Julian, cărora le dă o interpretare imposibilă de admis cu mintea sănătoasă, si astfel începe demonstrarea istorică a romanităţii noastre, cu o falsificare a istoriei”, 2. „Cu asemenea procedare începe ştiinţa noastră despre latinitatea cuvintelor române, şi primul pas se face printr-o falsificare a etimologiei”, 3. „Şi, astfel, gramatica română începe cu o falsificare a filologiei.” Concluzia lui Maiorescu este că „Direcţia falsă odată croită prin cele trei opere de la începutul culturei nostre moderne, inteligenţa română a înaintat cu uşurinţă pe calea deschisă, şi, cu acelaşi neadevăr înlăuntru şi cu aceeaşi pretenţie în afară, s-au imitat şi s-au falsificat toate formele civilizaţiunii moderne”.
Aşadar, Maiorescu dixit: „Numai aşa se explică viţiul de care este molipsită viaţa noastră publică, adecă lipsa de orice fundament solid pentru formele dinafară ce le tot primim. Şi primejdioasă în această privinţă nu e atât lipsa de fundament în sine, cât este lipsa de orice simţire a necesităţii acestui fundament în public, (s.n.); este suficienţa cu care oamenii noştri cred şi sunt crezuţi că au făcut o faptă atunci când au produs sau tradus numai o formă goală a străinilor. Această rătăcire totală a judecăţei (s.n.) este fenomenul cel mai însemnat în situaţiunea noastră intelectuală, un fenomen aşa de grav, încât ne pare că este datoria fiecării inteligenţe oneste de a-l studia, de a-l urmări de la prima sa arătare în cultura română şi de a-l denunţa pretutindenea spiritelor mai june, pentru ca acestea să înţeleagă şi să primească sarcina de a-l combate şi nimici fără nici o cruţare, dacă nu vor să fie înşişi nimiciţi sub greutatea lui”.
Prezenţa „Daciei literare”. Este limpede că Maiorescu va continua cu alt instrumentar hermeneutic, cu alte argumente și într-un stil diferit, ironic și polemic, manifestul-program al Daciei literare, în 4 puncte, conceput de Mihail Kogălniceanu:
- „Combaterea imitației scriitorilor străini și a traducerilor mediocre…”
- „Crearea unei literaturi de specific național: în loc să imite scriitorii străini, românii ar putea făuri o literatură autohtonă, inspirată din istorie, natură și folclor”
- „Lupta pentru unitatea limbii…”
- „Dezvoltarea spiritului critic…”
Titu Maiorescu va îngloba și va dezvolta cele patru puncte ale marelui pașoptist în textele sale programatice, ca și în articolele sau luările de cuvânt în sesiunile Academiei.
Despre „producţiuni moarte, stafii fără trup, iluzii fără adevăr…”. Voi încheia aceste reflecții cu un citat comentat, extras din articolul În contra direcţiei de astăzi în cultura română. Ironia maioresciană este încă vie și inteligibilă. Ideile sunt actuale și paradigmatice. Din păcate, problemele dezbătute sunt, numai parțial rezolvate, chiar dacă de atunci a trecut mai bine de un veac. „Înainte de a avea o umbră măcar de activitate ştiinţifică originală, am făcut Societatea academică română (s.n.), cu secţiunea filologică, cu secţiunea istorico-archeologică şi cu secţiunea ştiinţelor naturale, şi am falsificat ideea academiei. (…) În aparenţă, după statistica formelor dinafară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune. Dar în realitate toate aceste sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr (s.n.). O primă greşală, de care trebuie astăzi ferită tinerimea noastră este încurajarea blîndă a mediocrităţilor. (…) Mediocrităţile trebuiesc descurajate de la viaţa publică a unui popor. (…) Al doilea adevăr, şi cel mai însemnat, de care trebuie să ne pătrundem, este acesta: forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură. Şi prin urmare vom zice: mai bine să nu facem o şcoală deloc decît să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decît să o facem lipsită de arta frumoasă; mai bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii şi neonoraţi ai unei asociaţiuni decît să le facem fără ca spiritul propriu de asociare să se fi manifestat cu siguranţă în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem deloc academii, cu secţiunile lor, cu şedinţele solemne, cu discursurile de recepţiune, cu analele pentru elaborate decît să le facem toate aceste fără maturitatea ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi (s.n.). Căci dacă facem altfel, atunci producem un şir de forme ce sunt silite să existe un timp mai mult sau mai puţin lung fără fondul lor propriu, însă în timpul în care o academie e osîndită să existe fără ştiinţă, o asociaţiune fără spirit de societate, o pinacotecă fără artă şi o şcoală fără instrucţiune bună, în acest timp formele se discreditează cu totul în opinia publică şi întîrzie chiar fondul ce, neatîrnat de ele, s-ar putea produce în viitor şi care atunci s-ar sfii să se îmbrace în vestmîntul lor dispreţuit.”
Un vizionar despre „caricatura civilizațiunii noastre”. Maiorescu a fost un vizionar, la fel ca Eminescu. Și, asemeni lui, își datorează viziunile, prognozele și soluțiile iubirii de neam și iubirii de țară, înălțate la superlativul absolut al sublimului. Totuşi, fiind un spirit critic, de „veghe în lanul de secară” al conştiinţei româneşti, va încerca-ori de câte ori va avea prilejul – să-şi trezească din somnul raţiunii şi al vanităţii, contemporanii, acuzându-i de „toată caricatura „civilizațiunii” noastre, și de formele deșerte cu care ne-am îngâmfat pănă acum…””
Bibliografie
- [1]Maiorescu, Titu (1868). Convorbiri literare, No.19. – Anul II. Iassi, 1 Decembrie 1868.
- [2]Maiorescu, Titu (1967). Critice, vol. I-II. Prefaţă Paul Georgescu. Bucureşti. Editura pentru literatură.
- [3]Maiorescu, Titu (1978). Din Critice. Ediţie Domnica Filimon. Prefaţă Eugen Todoran. Bucureşti, Editura Eminescu.
- [4]Maiorescu, Titu (1978). Opere, I. Ediţie Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon. Studiu introductiv Eugen Todoran. Colecţia „Scriitori români“. Bucureşti. Editura Minerva.
- [5]Maiorescu, Titu (2017). Jurnal (1883-1889) & Jurnal (1890-1897). Opere. Vol. II-III. Bucureşti. Editura Academiei Române. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. Muzeul Naţional al literaturii Române.Secundară:
- [6]Kogălniceanu, Mihail (1840/1972). Dacia literară. Cf. Ediţia facsimilată și transliterată, cu textul original în alfabetul chirilic/de tranziție, în paralel cu textul transliterat în alfabetul latin. Bucureşti. Editura Minerva.
- [7]Lovinescu, Eugen (1940). T. Maiorescu. București, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”. Vol. I (1840-1876); Vol. II (1876-1917).
- [8]Lovinescu, Eugen (1972). T. Maiorescu. Ediţie Maria Simionescu. Cuvânt înainte de Alexandru George. Bucureşti. Editura Minerva.[9]Lovinescu, Eugen (2017, 2018). Ciclul junimist. Editura Academiei Române. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. Muzeul Naţional al literaturii Române. Vol. I-III.
- [9]În contra direcției de astăzi în cultura română
- [10] Maiorescu, Titu. „Critice” (1974)
Corespondență de la Narcis Zărnescu, Redactor Şef al Revistei Academica-Academia Română, Cavaler al Ordinului Palmes Académiques, doctor în filologie & doctor în ştiinţe economice, Redactor Şef Adj. Revista Noesis, membru în Colegiul de redacţie al publicaţiei Studii și Comunicări-DIS, membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, membru al Academiei Româno-Germane (Mainz), membru al Institutului Român-Biblioteca Română (Freiburg im Breisgau), membru al Academiei Româno-Germane (Baden-Baden).
Notă. Articolele autorului Narcis Zărnescu în Jurnalul Bucureștiului
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
Remember. Drama de la Carcassonne. Pe urmele lui Radouane Lakdim, în căutarea adevărului istoric”
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
[…] Titu Maiorescu „De veghe în lanul de secară” al limbii și conștiinței românești – c… […]
[…] Titu Maiorescu „De veghe în lanul de secară” al limbii și conștiinței românești – c… […]