Spitalele din Israel în timpul bombardamentelor iraniene – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe, ca sursă sigură de informare). Corespondență de la DBJ (Delia Bodea – Jacob, poetă și scriitoare, fostă profesoară și șefă de catedră la Conservatorul de Muzică din Tel Aviv – Israel)
Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main and only purpose! Jurnalul Bucureștiului aims to be an online newspaper for information and debate of citizens’ problems and events.
The principles that will be at the basis of this publication are:
– Democracy cannot exist without opposition
–Elected representatives are our representatives and not our masters
– Criticism fosters progress
–Free speech-an important factor in correcting the deviations of power.
În ultimii 6 ani am avut ocazie volens nolens,obligată de anumite situații și necesități să urmăresc de aproape atmosfera din câteva spitale din Israel. Nu vreau să vorbesc despre mine, despre problemele de sănătate cu care m-am confruntat și mă confrunt pentru că de la bun început sunt încrezătoare în soluții și rezolvări și în afară de asta nu mi se potrivește să-mi plâng de milă. Sunt foarte optimistă și chiar dacă uneori (rar și inconsecvent) am stări depresive provocate de frică, nesiguranță și disconfort fizic, undeva în interiorul meu am o enormă și profundă încredere în bine.
Toate experiențele pe care le trăim din interior și din exterior fac parte din viață și deschid poarta, în acest ocean al ignoranței, spre licăriri de înțelegere și asta poate creează un suport de înțelepciune care, estompează emoțiile și patimile în general și cele negative în special. Oricum, nu acesta este subiectul pe care vreau să-l abordez ci atmosfera în spitalele israeliene, văzută din unghiul de vedere al unui simplu pacient.
Am avut ocazie să cunosc atmosfera din mai multe spitale din țară, la diferite secții: Assuta Ashdod(ortopedie) Assuta Haifași Spitalul Naharya(tot ortopedie) Rambam Haifa(oftalmologie) Bnei Zion Haifa,Sheba(urologie), Peste tot fără excepție am avut parte de un comportament profesionist și o atitudine plină de empatie și înțelegere din partea personalului medical , indiferent de ierarhie.
Limbile cele mai vorbite erau araba și rusa, peste care trona ebraica, limba comună de comunicare. Observam cu multă bucurie relațiile interumane, uneori nu numai corecte ci de a dreptul cordiale și prietenești. Chiar dacă nu înțelegeam tot ce se vorbește, tonul vorbirii era edificator. Aceeași impresie mi-a făcut-o comunicarea în limba ebraică. Se trecea cu ușurință de la o limbă la alta în funcție de înțelegerea interlocutorului. Priveam în jur și mă gândeam cu tristețe în suflet: Oare de ce la nivel de țară, nu s-ar putea împăca toată lumea la fel ?Israelul ar putea fi un adevărat Paradis dacă nu ar fi amenințat cu ură din toate direcțiile și nu ar fi măcinat de propriile tensiuni și resentimente agresive care, totul la un loc duc la incapacitatea de a ajunge la un compromis bun pentru toți.
Iată că în contextul și virtutea veșnicelor amenințări am avut parte și de 12 zile de bombardamente, de data aceasta mai agresive și mai periculoase. Cu tot dezastrul trăit, în Israel mă simt cel mai în siguranță. Paradoxal, nu? Asta nu poate să înțeleagă decât cine trăiește aici, cine simte pe pielea lui amenințarea dușmănoasă permanentă alături de infinitele conflicte interne, respirând însă în același timp puterea și vigoarea acestui popor (venite parcă din adâncuri ancestrale) de a răzbi, de a se apăra, de a merge înainte dând vieții valoare și dimensiune.
Sigur că datorită aglomerației, erau luate în considerare doar cazurile urgente dar în toată agitația și disconfortul, te simțeai pe mâini bune. Într-una din aceste zile tulburi și zbuciumate marcate de alarme și bombardamente, am fost programată la o intervenție chirurgicală de data aceasta la „Sheba”spitalul cel mai mare iar după unii și cu reputația cea mai bună din țară și statistic printre primele opt din lume.
Tot așa, ca la „Rambam” toate secțiile erau improvizate (la un nivel incredibil de organizare) pe o suprafață uriașă la subsol. Secția de chirurgie cu sălile de operație era plasată în altă clădire la o distanță de aproximativ un kilometru tot într-o zonă de siguranță (un fel de buncăr uriaș). De aici și până acolo un fel de maxi taxi transporta patul cu bolnavul pregătit pentru operație. Tocmai când eram pregătiți de plecare a sunat alarma. Mașina s-a întors în adăpost așteptând instrucțiunile transmise prin radio și prin telefoanele celulare. Am fost impresionată de modul eficient și responsabil în care fiecare știa cum să ajute, ce are de făcut. Cu atât mai mult m-am simțit în siguranță. În continuare totul a decurs ca la carte. Am primit îngrijiri medicale la superlativ.
Mai mult de atât:Personalul medical, indiferent de limba lui maternă , indiferent de poziția ierarhică pe care o ocupa, s-a comportat impecabil. Deși toată lumea era copleșită de stres iar asistentele, surorile medicale, medicii munceau în condiții neobișnuite, toți au dat dovadă de multă răbdare și empatie nu numai față de mine ci și față de ceilalți pacienți care se aflau în apropierea mea și pe care am avut ocazia să- i remarc cu multă atenție. Am simțit că această situație ieșită din comun pe care puțini o cunosc trebuie să o transmit mai departe. Nu voi comenta mai mult pentru că din tabloul pe care l-am prezentat cu o cât mai mare obiectivitate, fiecare va înțelege în felul său propriu, realitatea israeliană.
Corespondență de la DBJ (Delia Bodea Jacob), scriitoare, fostă profesoară și șefă de catedră la Conservatorul de Muzică din Tel Aviv (Israel)
Notă.Delia Bodea Jacob s-a născut în 2 noiembrie 1952 la Mociu, județul Cluj. A urmat cursurile Liceului de Muzică și pe cele ale Academiei „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca. După absolvire a făcut parte, timp de zece ani, din corpul Filarmonicii din Tg. Mureș ca violonistă iar în paralel a predat vioara la Liceul de Artă din același oraș. În anul 1985, după căsătorie, a emigrat în Israel și s-a stabilit la Haifa unde a intrat prin concurs în Orchestra Simfonică a orașului. S-a dedicat în paralel în special învățământului, ca profesoară și șefă de catedră la Conservatorul de Muzică din Tel Aviv.
De la vârsta de nouă ani scrie povești, povestiri, poezii, însă niciodată nu a încercat să publice nici măcar în revistele școlare. În Israel, la încurajarea lui Leon Volovici, a participat la un concurs inițiat de Al. Mirodan, iar după obținerea unui premiu, a publicat proză în revista Minimum. În anul 2021 a debutat cu primul roman „Pe drumuri de sticlă” apărut în prima ediție la Editura Familia din Israel iar după câteva luni în a doua ediție revizuită la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca,România. Romanul a fost tradus în limba engleză de către Dorina Loghin, urmând să fie în curând publicat sub titlul „Walking on Glass”.(care de altfel, este și titlul celui de-al doilea roman al scriitorului scoțian Iain Banks, publicat în 1985).
În anul acesta i-au apărut și câteva poezii în revista „Neuma”din România și în revista „Izvoare”din Israel. Din anul 2022 scrie în mod consecvent cronici muzicale despre concertele Filarmonicii Israeliene din Tel Aviv, ale orchestrei din Haifa și uneori despre spectacole de operă, articole publicate în „Gazeta Românească”și în „Jurnal Israelian”. În anul 2022 i s-a publicat la editura „Familia” din Israel romanul „Eleonora” al treilea volum din tetralogia „Destine mici pe drumuri imperiale” iar în anul 2023 i-au fost publicate și primele două volume ale aceeași tetralogii, „Leopold” și „Odon”.
Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe
