Următorul Război Mondial – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română, acreditată și promovată de Economic and Commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sursă sigură de informare). Corespondență de la Dr. ing. Sebastian Cătănoiu (Parcul Natural Vânători Neamţ) – Senior Editor (științific) al Jurnalului Bucureștiului

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe

Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main and only purpose! Jurnalul Bucureștiului aims to be an online newspaper for information and debate of citizens’ problems and events.

The principles that will be at the basis of this publication are: 

– Democracy cannot exist without opposition

–Elected representatives are our representatives and not our masters

– Criticism fosters progress

–Free speech-an important factor in correcting the deviations of power.

Organisation Internationale de la Francophonie

Obsesia celui de-al Treilea Război Mondial este prezentă în mass-media, justificată de posibila extindere a actualelor conflicte regionale, mai ales când acestea par a avea un numitor comun. Unii, mai sceptici, cred că acest război a început deja, că părțile adverse sunt bine poziționate, determinate, urmând să declanșeze cât de repede etapa fierbinte care să implice operațiuni militare pe scară largă. Dacă am încerca să enunțăm câteva elemente caracteristice ale unui război mondial am spune că acesta ar implica marile puteri ale lumii, s-ar desfășoara simultan pe mai multe continente, ar presupune o mobilizare masivă a resurselor și ar avea efecte globale majore.  Am putea adăuga, întemeiat și că un astfel de război ar trebui să producă pagube însemnate fiecăruia dintre combatanți.

Când rostim „războaie mondiale” ne gândim la cele două conflicte care au însângerat lumea în secolul al XX-lea. Cu toate acestea, războaie care să îndeplinească criteriile de mai sus au mai fost. Războiul de Șapte Ani (1756–1763), în care Prusia aliată cu Marea Britanie s-a confruntat cu o coaliție formată din Austria, Franța, Rusia și Suedia, nu a fost doar unul european. În America de Nord britanicii și francezii, fiecare cu aliații lor indieni, s-au luptat cu îndârjire pentru controlul unor teritorii din Canada și al regiunii Ohio. În Caraibe, englezii au cucerit Martinica și Guadelupa de la francezi, Havana de la spaniolii intrați mai târziu în război. În Asia, tot spaniolii au pierdut în favoarea englezilor Manila, iar francezii au fost scoși din India. E drept, pacea a mai îndulcit aceste pierderi, dar pe mare și pe uscat, implicând armata regulată sau trupele coloniale și diverși aliați, luptele au implicat marile puteri ale vremii. 

Un alt război care ar fi putea fi considerat mondial a fost Războiul de Succesiune Spaniolă (1701–1714) prin care conflictul dintre Casa de Bourbon (Franța) și Casa de Habsburg (Austria), datorită imperiilor coloniale și alianțelor, s-a extins în America, Asia și Africa. Bătălii decisive  s-au dat de-a lungul și de-a latul Europei, în Spania, Italia, Țările de Jos și Germania. Zona estică a continentului american, pornind din Newfoudland, trecând prin Jamaica, Antigua și Martinica și ajungând până în Mar de Plata, Argentina, a fost zonă de război atât pe uscat cât și, cu concursul piraților și corsarilor, pe mare. În Asia, din India până în Mările Indoneziei, francezii și aliații lor spanioli s-au confruntat cu englezii și olandezii, într-un conflict care a presupus atacarea avanposturilor comerciale, a porturilor și piratarea căilor de comunicații. Tratatul de la Utrecht care a pus capăt războiului a redesenat harta politică a Europei și a marcat redistribuirea coloniilor între puteri. Chiar dacă nu a mobilizat resurse și efective la scara războaielor mondiale moderne, Războiul de Succesiune Spaniolă a avut un impact global, punând bazele echilibrului de putere în Europa și numai, pentru deceniile următoare. 

Războaiele purtate de Franța în vremea lui Napoleon (1799–1815) au avut și ele o alură globală, opunând această țară unor coaliții europene fluctuante (Marea Britanie, Austria, Prusia, Rusia, Spania și altele). Luptele s-au dus nu doar în Europa, din Spania până în Rusia dar și, ca o extensie a acestora, în Egipt, India sau Haiti. Mobilizarea masivă a resurselor și armatei au fost practicate atât de Franța cât și de Imperiul Britanic, efortul logistic, tehnologic și economic fiind impresionant. Capturarea regelui spaniol, de către francezi, în 1808 a favorizat revoluțiile de eliberare din America de Sud. Acum dacă ne-am lămurit cam ce înseamnă un război mondial și că, păstrând proporțiile, am avut de a face cu războaie mondiale și în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, înțelegem de ce ne-am ferit, pentru titlu, de sintagma „Treilea Război Mondial”. Pentru a justifica și mai bine alegerea făcută va trebui să ne amintim de un important politician al secolului al XX-lea.

Caspar Weinberger, cunoscut mai ales pentru rolul său ca Secretar al Apărării al SUA în administrația președintelui Ronald Reagan (1981–1987), a avut un impact major asupra politicii de apărare a Statelor Unite în perioada Războiului Rece, din postura de arhitect-cheie al programului de extindere militară americană. În 1984, a formulat șase principii pentru folosirea forței militare americane, cunoscute drept „Doctrina Weinberger”. Ele subliniau, printre altele, că forța armată trebuie folosită doar atunci când interesele vitale ale Americii sau cele ale aliaților sunt amenințate și când toate celelalte opțiuni diplomatice și economice au fost epuizate,  că obiectivele trebuie să fie formulate clar, ajustabil, ușor de înțeles de către lideri, armată și opinia publică, că e nevoie de obținerea unui sprijin public larg pentru a folosi toate resursele necesare pentru a câștiga. 

Caspar Weinberger și Peter Schweizer, un autor și consultant politic american, cunoscut pentru investigațiile sale critice privind corupția și „crony capitalism”–ului (capitalismul de cumătrie…politică, cum ar fi pe la noi) au publicat  în 1996 o carte intitulată The Next War: The Threats Facing America Now. Fără a avea prea mare legătură cu titlul original, din rațiuni de marketing poate, în 1997,  lucrarea a apărut în românește cu numele de Următorul Război Mondial, având pe copertă și un subtitlu: Noul Imperiu Rus-anul 2006. Cartea, combinând ficțiunea militară cu realitatea geopolitică a vremii, prezenta scenarii detaliate despre conflictele majore cu care America s-ar fi putut confrunta în viitorul apropiat. Acum treizeci de ani, cei doi au imaginat războaie legate de o invazie chineză a Taiwanului simultană cu un atac al Phenianului în Coreea de Sud, o confruntare militară cu Iranul, un război cu Rusia urmare a atacării Poloniei, un conflict cu Mexicul pe fondul crizei migranților și un război determinat de resurecția imperialismului în Japonia.

Chiar dacă scopul acestei cărți a fost să avertizeze decidenții și publicul că victoriile americane de la acea vreme, legate de prăbușirea URSS sau de Războiul din Golf, nu înseamnă sfârșitul amenințărilor majore pentru SUA, lucrarea s-a dovedit surprinzător de profetică. Agresiunea Rusiei în Europa (din „fericire”, doar Ucraina a fost afectată), războiul cu Iranul, tensiunile legate de China și Coreea de Nord sunt încă amenințări centrale nu doar pentru americani, ci și pentru securitatea globală, mai ales când „Nouă Axă a Răului” a devenit mai interconectată. Prima „Axă”, enunțată de către președintele Bush jr. includea Iranul, Irakul și Coreea de Nord, punând laolaltă țările care prezentau pericol pentru SUA, dar între care, să fim sinceri, nu exista o cooperare reală mai ales că Iranul și Irakul abia încheiaseră un război de opt ani între ele, iar Coreea de Nord fusese inclusă ca nu cumva să fie doar musulmani printre inamici.

„Noua Axă” se dovedește a fi mai mult decât o sperietoare. E drept, în pofida sprijinului de tot felul acordat Rusiei, într-un mariaj de interes, China își păstrează „fecioria” refuzând, cel puțin oficial, să-i trimită arme letale. Livrările de produse chinezești către Rusia, prin Coreea de Nord, ajută China să-și păstreze obrazul subțire, mai ales că s-a ales o cale bătătorită: în războiul dintre Iran-Irak din anii 1980, China a adoptat o poziție neutră, dar a furnizat arme iranienilor sub pretextul inocent al „livrărilor din Coreea de Nord”. Într-o relație algebrică de tipul „prietenul prietenului” există tratate de apărare bilaterale între China și Coreea de Nord și între Coreea de Nord și Rusia. Cu Iranul, Rusia are încheiat un tratat recent de cooperare strategică, dar care nu prevede acordarea reciprocă de asistenţă militară în caz de agresiune, ceea ce s-a văzut cu ocazia raidurilor israeliene întreprinse împotriva facilităților militare iraniene. Mai mult, Iranul s-a văzut atacat și de către aviația SUA, semn clar că nici China, nici Rusia nu se vor implica activ în Orientul Mijlociu.

Relațiile dintre Rusia și Coreea de Nord s-au încălzit semnificativ pe fondul războiului din Ucraina, într-un context în care ambele state se confruntă cu izolare internațională, sancțiuni occidentale și caută sprijin strategic reciproc. Această apropiere este una mutual oportunistă, cu beneficii clare pentru ambele regimuri, dar și cu implicații îngrijorătoare la nivel global. Apropierea dintre Rusia, în căutare de muniție și de carne de tun și Coreea de Nord, avidă după hrană și tehnologie este un semnal al redesenării blocurilor geopolitice, în care statele ostracizate de comunitatea internațională își unesc forțele împotriva actualei ordini internaționale. Cu toate acestea în absența unui adversar de talie mare, precum SUA, simpla alianța dintre Rusia și Coreea de Nord nu poate duce la un război mondial.

Chiar dacă „Doctrina Weinberger” a fost considerată prea restrictivă, prea simplă și prea rigidă, sugerând că ar putea descuraja acele intervenții limitate care ar putea preveni conflicte mai mari, următoarea doctrină, numită „Powell” a păstrat în spirit principiile lui Weinberger, accentuând concepte precum rapiditatea și forța copleșitoare (overwhelming force) pentru a evita prelungirea conflictelor și prevederea unei planificări clare a unei „strategii de ieșire”. National Defense Strategy (NDS), elaborată în 2022, a introdus conceptul de „descurajare integrată” (integrated deterrence) prin care se urmărește combinarea forței militare cu alianțe, instrumente economice, cibernetice, spațiale pentru a descuraja adversarii, iar intervențiile militare sunt văzute mai degrabă ca excepție. Se pune astfel un accent major pe capacitatea de reacție rapidă la crize, fără a se ajunge la războaie interminabile, mizându-se pe parteneriate și tehnologie avansată.

Potrivit doctrinei americane post-Război Rece, SUA își propuneau să fie capabile să câștige simultan două războaie de intensitate mare. Mai nou analizele Pentagonului sugerează că SUA ar putea gestiona în același timp doar un conflict major (ex: în Taiwan) și unul regional (fără potențial de extindere militară abruptă (ex: sprijin pentru Ucraina sau Israel). Prin urmare, în actuala conjunctură, SUA va evita, pe cât posibil, implicarea directă în teatre unde s-ar confrunta direct cu o altă mare putere precum Rusia sau China, încurajându-și aliații să își asume mai multe responsabilități și având grijă să nu existe escaladări accidentale. Dacă vor fi forțate să răspundă simultan în Europa, Orientul Mijlociu sau Asia, SUA  ar trebui să aleagă, iar acea alegere ar redefini ordinea globală pentru cel puțin o generație.

Între China, SUA și Taiwan există un joc „de-a șoarecele și pisica”, de mai bine de 70 de ani, de la retragerea pe insulă a naționaliștilor lui Chiang Kai-shek. De atunci determinarea Chinei și ambiguitatea strategică a SUA au făcut ca momentele tensionate să se succeadă periodic, lăsând, mai mereu, impresia iminenței unui război. Acest echilibru dinamic e amenințat de creșterea rapidă a puterii militare și economice a Chinei, pe fondul problemelor SUA, generate și de disiparea atenției și resurselor, pe alte teatre de operațiuni. Poate, cel mai important argument care să facă posibil un conflict între SUA și China, este sfârșitul himerei, numită inspirat de istoricul britanic Neil Ferguson, „Chimerica”, sistemul economic simbiotic, interdependent, care permitea Chinei să exporte masiv produse ieftine în SUA, acumulând surplusuri comerciale uriașe, pe care le reinvestea în obligațiuni americane, susținând astfel sistemul financiar al SUA.

„Bălăngăneala” lui Trump legată de tarifele vamale a făcut ca superputerea asiatică să devină mai puțin dependentă de piața americană, ceea ce îi oferă grade de libertate în plus în ceea ce privește un posibil conflict cu SUA. Războiul din Ucraina, urmat de sancțiunile europene, a făcut ca resursele rusești refuzate de europeni să ajungă, la prețuri mai convenabile, pe „masa” Chinei, sporind dependența Rusiei de această țară. Am putea spune că superputerea asiatică, prin relațiile sale comerciale ține pe linia de plutire Rusia, jucând oarecum rolul pe care Uniunea Europeană îl are privitor la Ucraina. Războiul curge…în avantajul Chinei care își vede adversarii tradiționali, Rusia și SUA, slăbiți, mai ales că Rusia, dependentă economic, acționează acum mai degrabă ca un proxy al Chinei împotriva SUA. Iar dacă războiul va mai dura, s-ar putea să vedem o nouă simbioză economică, continentală de această dată, pe care am putea-o numi „Chinusia”, o altă himeră contra firii, cunoscute fiind divergențele istorice și politice de fond dintre Rusia și China, exacerbate în prezent și de colonizarea masivă cu migranți chinezi a Siberiei Orientale.

De la o poziție defensivă și conciliantă la începutul epocii post-sovietice doctrina militară rusă a devenit tot mai agresivă și orientată spre „descurajare activă”, NATO fiind identificat ca principalul adversar. Accentul s-a mutat de la pregătirea pentru războiul nuclear global către conflictele regionale, războiul hibrid și războiul informațional, reafirmându-se totuși angajamentul Rusiei față de principiul primului atac nuclear, în cazuri extreme. Impasul în care se găsește Rusia în Ucraina nu e doar unul militar. De fiecare dată când Rusia a fost înfrântă pe câmpul de luptă, ceva profund s-a frânt și în interior. După  Războiul din Crimeea a urmat abolirea iobăgiei, după războiul ruso-japonez, în 1905, a avut loc o revoluție ce a determinat primele concesii democratice. Ieșirea din Primul Război Mondial a cauzat prăbușirea Imperiului și nașterea Uniunii Sovietice, cu o schimbare radicală de regim, iar retragerea din Afganistan și încheierea Războiului Rece au condus la dezmembrarea URSS. 

Dacă nu își va atinge scopurile în Ucraina, vom asista la un punct de inflexiune care nu va lăsa Rusia neschimbată. Poate reforme, poate o schimbare de regim, poate o implozie lentă ce va genera sfârșitul  unui imperiu resuscitat artificial sau, poate, în cazul unui puseu de autoritarism,  începutul unei alte Rusii care se va lupta, din nou, cu istoria și cu proprii demoni. Schimbarea Rusiei va schimba dramatic și lumea din jurul ei și, chiar are rost să ne amintim, dezmembrarea URSS a fost privită de Occidentul european nu doar ca o victorie fadă a democrației și economiei de piață, ci mai degrabă cu prudență și neliniște datorate instabilității post-sovietice.

Trăgând linie și adunând, vedem că SUA, dorind să-și protejeze interesele sale din zona Pacificului și a Orientului Mijlociu, nu este determinată să încline balanța de forțe în Europa, așa cum a făcut-o în cele două războaie mondiale din secolul al XX-lea. Chinei îi convine prelungirea războiului din Ucraina, iar o atitudine de expectativă interesată, la două captete, îi va permite ca pe viitor să-și tranșeze problemele cu puterea care va ieși cea mai slăbită din acest conflict, fie SUA, fie Rusia.  Fără implicarea consistentă a Chinei, Rusia nu poate învinge, cel puțin câtă vreme Ucraina are de partea sa Uniunea Europeană, iar Ucraina, în condițiile actuale, nu poate fi înfrântă, la modul dorit de Putin.

Oricum am răsuci-o, conflictul din Ucraina se aseamănă cu Războiul din Coreea (1950-1953), în care cele două state coreene aflate în conflict au fost sprijinite de Națiunile Unite pe de o parte, de China și Rusia, de cealaltă parte. Putem vorbi așadar, în cazul Ucrainei, mai degrabă de un război mondial „localizat”, ale cărui mize depășesc cu mult granițele teritoriale ale beligeranților, dar care nu prezintă riscul de a se extinde. Iar dacă nu luăm în considerare o lebădă neagră, finalitatea acestuia ar putea fi…începutul unui nou tip de război rece global.

Cât despre următorul război mondial, cel care ne dă coșmaruri, putem spune că nu va începe într-o zi anume și nici nu va putea fi prezis cu exactitate, ci va fi recunoscut doar retrospectiv, prea tîrziu, când lumea își va da seama că cele trăite n-au fost crize izolate, ci treptele unei coborâri spre neant.

 Sebastian Cătănoiu (Inginer silvic, dr. în silvicultură, publicist, Parcul Natural Vânători Neamţ, Vânători Neamţ), Senior Editor (științific) al Jurnalului Bucureștiului

Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)