„Cave Populum” (Fragment 3 – Napoli) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe, ca sursă sigură de informare). Corespondență de la prof. Caliopia Tocală (poet, prozator, dramaturg, jurnalist, eseist, membru al USR Iași și al UZPR Iași – Moldova). Camorra – Incursiune în istoria marii criminalități organizate napolitane (Thomas Csinta, research professor, ciminal investigative journalist – director & chief editor JB)

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe

Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main and only purpose! Jurnalul Bucureștiului aims to be an online newspaper for information and debate of citizens’ problems and events.

The principles that will be at the basis of this publication are: 

– Democracy cannot exist without opposition

–Elected representatives are our representatives and not our masters

– Criticism fosters progress

–Free speech-an important factor in correcting the deviations of power.

Organisation Internationale de la Francophonie

Programul e foarte lax. Partenerii de proiect  știu și înțeleg că suntem interesați să vizităm cât mai multe obiective turistice. Decizia? Program informal la obiectivele muzeale importante, iar Galeriile Umberto, Real Teatro di San Carlo, Palazzo Reale di Napoli, edificii situate în piața Plebicistul, nu puteau lipsi din lista noastră. Napoli impresionează prin arta renascentistă dezvoltată între secolele XV-XVI, care poartă amprenta influenței toscane, prin arhitectura variată ce conține o combinație de stiluri, un amestec de arhitectură gotică, barocă, renascentistă și clasică, vizibile în monumentele atât de numeroase, biserici și palate.

Palatul Regal este unul dintre cele mai mari din lume, construit în secolul al XVII-lea în stil baroc, reședința regilor Neapolelui, renumit pentru sălile regale și grădinile ornamentale, apoi Castelul Sant, Elma, Catedrala din Napoli, Palatul Donn, Anna, situate pe malul mării. Nu le vom putea vizita pe toate fizic, nu am putea, timpul nu ne permite. Îmi propun să vizitez atât cât va fi posibil, iar primul obiectiv din acest nou ansamblu de muzee, pe care nu ar trebui să-l rateze niciun vizitator, este un muzeu-capelă renumit, intrat în conștiința universală. Capela Sansevero, aparent, o construcție modestă la exterior, nu impresionează prin grandoare, o capodoperă în stil baroc, construită între anii 1608- 1611, în centrul Napoli, piața San Domenico Maggiore. La nivel antropologic, are o legendă, relatată de Cesar d’Eugenio în „Sacred Napoli”, despre apariția imaginii Madonei. Îmbolnăvindu-se, Ducele de Torremaggiore Giovan Francesco di Sango, primește ajutor de la Madona și din recunoștință a ridicat această efigie. Capela Sansevero, nu foarte spațioasă, slab luminată, este un monument unic, un produs al ingeniozității umane, o bijuterie a patrimoniului universal care surprinde la prima vedere.

Interiorul impresionează. Un copleșitor sentiment de sacralitate. Totul, de la arhitectură, la moștenirea patristică, decorațiuni, iconografie surprinde și îngenunchează. Adăpostește aproximativ treizeci de opere de artă  în marmură din care face parte și un ansamblu de zece statui ale virtuților. Raimondo di Sangro, prințul de Sansevero, a comandat celor mai valoroși sculptori proiectul iconografic, dar impresionante sunt trei sculpturi idiosincratice: Statuia Modestia, Hristosul cu Voal și Deziluza, creații realizate de sculptorul Antonio Corradini, unul dintre cei mai mari sculptori din toate timpurile.

Hristosul cu Voal (The voalat Hristos), statuie în mărime naturală, o perlă a artei baroce, datorată exclusiv sculptorului Sanmartino care continuă proiectul lui Carradini, după moartea acestuia, într-o viziune personală, îl reprezintă pe Iisus Hristos mort și acoperit cu un giulgiu transparent, sculptat dintr-un singur bloc de marmură, după mărturisirea prințului di Sangria în scrisorile trimise fizicianului Jean-Antoine Nollet, fiind una dintre cele mai importante opere de artă din lume. La cele două statui, Modestia și Hristosul cu voal, mesajul stilistic original este doar în văl Sanmartino sculptează și dezvăluie trupul neînsuflețit, iar ritmurile chinuitoare, zvârcolitoare ale faldurilor vălului sugerează o teribilă suferință.

Arta sa devine o evocare dramatică prin care suferința lui Hristos devine un simbol al destinului, al mântuirii întregii omeniri, considerat de Adonis (AliAmad Said) unul din cei mai mari poeți contemporani, mai frumos decât sculpturile lui Michelangelo. Întâlnirea… cu Adonis e o altă surpriză pe care mi-a rezervat-o această splendidă capelă. Sigur, făcea referire, cred eu, la ansamblul Pietà, singura semnată de Michelangelo, sculptura în marmură expusă la Vatican, Bazilica San Pietro, Iisus coborât de pe cruce în brațele mamei sale, de o mare forță expresivă. Înainte de pandemie, am cumpărat de la un magazin de suveniriri din incinta Vaticanului o tapiserie cu această capodoperă. Dacă Michelangelo considera opera de artă o umbră a perfecțiunii divine, Adonis stabilește un alt nivel de referință, sugestie, indirectă, a divinului.

Hristosul cu Voal este o compoziție impresionantă. Nu-mi pot desprinde privirea, e atât de real, o tehnică de excepție! Ce mâini au putut sculpta așa în marmură!? Considerată una din cele mai valoroase sculpturi din toate timpurile, o bijuterie artistică mondială, trecerea timpului nu și-a lăsat nicicum amprenta, ci dimpotrivă, impresionează, surprinde, înrobește ființa umană în spațiul convingerilor sale religioase și schimbă percepția asupra operei de artă, a mesajului, a rolului creatorului, iar valoarea ei crește cu fiecare zi. Este impresionant voalul din marmură pliat, desfășurat, resorbit în cavitățile unei voci închise (Hector Bianciotti, scriitor argentinian), ușor ca tifonul, pe relieful venos. Această capelă este un monument care simbolizează Napoli. Fiecare virtute (modestie, deziluzie, dulceața jugului conjugal, sinceritate, zelul religiei, stăpânirea de sine, libertate, educație, decor, iubire divină) reprezintă etape ale unei călătorii inițiatice provocatoare către cunoaștere și înălțare spirituală.

La  Pudicizia demonstrează un nivel foarte înalt al perfecțiunii în eleganța și naturalețea voalului așezat pe capul femeii, lăsând impresia că aburul expirat îl face umed. Privirea pierdută, arborele vieții, piatra funerară spartă reprezintă simboluri ale existenței întrerupte nemilos. Mi-a atras atenția în mod deosebit această statuie cu voalul pe față a lui Carradini, întruchipare a modestiei,  dar poate sugera și înțelepciunea. Ar putea fi asociată cu sculptura lui Isis din Egipt, pe care este încrustată sintagma Eu sunt trecutul, prezentul și viitorul. Asocierea poate conduce și la o altă denumire: Adevărul acoperit. În această capelă am admirat arta de excepție a maestrului Carradini în realizarea voalurilor și a amprentei în marmură, dar și simbolistica inculcată. Este năucitor să vezi atâtea opere de artă în toate muzeele, palatele, de o tehnică care sfidează perfecțiunea, lăsând sentimentul că acele sculpturi nu sunt realizate de o mână omenească, da, și chiar cred asta; niște îngeri au venit și au arătat oamenilor ce înseamnă arta adevărată, ce înseamnă frumosul divin.

O altă sculptură, Deziluzia, capodoperă a altui maestru, Francesco Queirolo (1753-1754) reprezintă eliberarea din păcat. Un geniu înaripat, cu o flacără pe frunte, simbolizând înțelepciunea umană, îl eliberează din plasa complicată, din țesătura patimilor lumești. Este considerat cel mai îndrăzneț test pe care un artist, un sculptor îl poate executa în marmură. Cine și-ar fi putut închipui că acum  două sute șaizeci de ani s-ar cunoaște tehnica de realizare a unei plase din marmură, aproape de neînchipuit, în care un creatorul să fi topit un mesaj atât de profund: prin înțelepciune omul se poate elibera din țesătura patimilor umane! Dulceața jugului marital reprezintă  o femeie însărcinată, care ține în mâna stângă un jug cu pene, dulce supunere, iar cu mâna dreaptă ridică două inimi în flăcări, sugestie a iubirii profunde, reciproce. Sculptura lui Paolo Persico, un sculptor din Sorrento, impresionează prin sugestia alegorică. Sinceritate, concepută de Carradini și realizată de Francesco Queirolo după gustul său, într-o viziune originală, în 1754, dedicată soției lui Raimondo di Sangro, ilustrează o frumusețe feminină splendidă, o metaforă a seninătății. Ține o inimă în mâna stângă, simbolizând iubirea și caritatea, și un caduceu (coincidenția oppositorum, unirea contrariilor, sulful și mercurul) în dreapta, ca simbol al păcii și al rațiunii. Cei doi porumbei care întregesc ansamblul reprezintă puritatea, fidelitatea conjugală, fertilitatea. Zelul religiei este o lucrare ortodoxă realizată de sculptorul Fortunato Onelli în 1767, în care figura unui bătrân ține lumina adevărului într-o mână și un bici în cealaltă mână, pentru a pedepsi sacrilegiul. Stăpânirea de sine, compoziție realizată de sculptorul Francesco Celebrano în 1767, este simbolul forței sufletești; intelectul domină instinctul, energia sălbatică și vanitatea pasiunilor. Lupta dintre intelect și instinct, dintre rațiune și patima neostoită, a controlării pasiunilor este  tema clasică a catehismelor și o etapă esențială a oricărei călătorii inițiatice. Sigur, e atâta frumusețe, atâta har, splendoare și simbolistică în aceste opere de artă…Cine ar putea să aibă timp la dispoziție să vadă, să le admire, să le analizeze, să observe sublimul și tragicul din fiecare și să îngenuncheze în fața acestor minunății create parcă de o instanță divină, nu de o mână de om. Ideea creatorului de a realiza un ansamblu sculptural a zece virtuți mi se pare genială și gândul mă duce la o altă creație, de data aceasta o frescă de pe zidul mănăstirii Sucevița, sec al-XVI-lea, Scara raiului, o scară a virtuților, o reprezentarea iconografică în viziunea a doi pictori moldoveni, Ioan Zugravul și Sofronie, fratele său, a cărții Sfântului Ioan Scărariul care simbolizează  prima judecată după moarte, lupta dintre bine și rău și lupta omului pentru a-și recupera identitatea pierdută prin căderea în păcat.  

Barocul, forma unei contrastante precizii a vieții, cum afirma scriitorul spaniol, Eugenio d’Ors, s-a manifestat în toate artele, dar în arhitectură a dobândit un aspect al extravaganței, al rafinamentului sau abuzului, respectul bizarului, al superlativului, al manifestărilor de exuberanță, de fantezie, de generozitate în proporții, în volum și în liniile pe care stilurile le prezintă într-o anumită epocă, preciza și Henry Focillon, istoric de artă franceză. Arhitectura barocă se individualizează prin dinamismul care substituie armoniile dulci cu intensitatea agitației, a formelor telurice, pământene, cu cele care se înalță, profunzimea care adâncește reliefurile, în special umbrele care furnizează structurilor arhitectonice noi dimensiuni, prin sensul pitorescului, care introduce în arhitectură elemente de cromatism, împinse până la lirism, jucându-se cu lumina, fragmentând-o, făcând-o să vibreze și să cânte. Louis Tapie preciza că pericolul apare când încearcă să creeze un soi de speculație metafizică care pretinde, încearcă să pună în relație curajul expresivității baroce cu aparenta sa dezordine interioară a conștiinței individuale sau colective. O exagerare contrazisă de însăși existența și evoluția firească a acestui stil.

Ne deplasăm spre alte obiective. Clădirile fascinează prin arhitectura neoclasică și grandoare, prin cultul pentru măreție, opulență și frumos. Galeria Umberto, o galerie comercială publică, în formă de cruce, cu o cupolă de sticlă fixată pe spițe de metal, spațiul unde se petrece acțiunea cărții The Gallery, a scriitorului american John Horne Burns, bazată pe experiența sa ca soldat american în Napoli, numită după regele Umberto al Italiei în momentul construcției, un alt obiectiv demn de vizitat, reprezintă prima lucrare din cadrul unui proiect de reconstruire a orașului Napoli, după război, într-un proces de sistematizare a zonelor portuare cu străduțe înguste, întortocheate, aglomerate, cu epidemii, taverne, case de toleranță, crime.

Construcția acestui edificiu a fost dorința regelui Umberto I, iar intrarea dinspre Teatro di San Carlo, este impunătoare, grandioasă. Se înscrie între  edificiile arhitectonice monumentale ca semn al puterii și bogăției, operă a arhitectului Emanuele Rocco, între 1887- 1890, ridicată în aceeași perioadă în care, la Paris, Gustave Eiffel construia turnul de pe malul Senei.

Superb! De la  exterior. Se renovează. Nu putem intra. Cine știe, poate altădată…Prin intrarea din dreapta am admirat pasajele largi, acoperite de sticlă, pavilionul lucrat din bucăți de marmură, în nuanțe de gri și ocru, culoare pompeiană, iar în centru, sub cupola cea mare, se află Steaua lui David.

Construcție în stil Art Nouveau, un ansamblu arhitectonic impresionant: coloane, arcade, cupole înalte, prin care pătrunde lumina, o veritabilă dantelărie pedantă, prin arcada căreia, deși la o mică distanță una de alta, se vede încadrată perfect, ca într-un decupaj dintr-o revistă, dintr-un tablou, imaginea Real Teatro di San Carlo, este un alt punct de atracție pentru turiștii iubitori de artă. Teatrul a fost construit, prin decizia lui Carol al III-lea de Bourbon, duce de Parma (1732-1735), rege al Neapolelui și Siciliei (1735-1759), de arhitecții Giovanni Antonio Medrano și Angelo Carasale, pentru a reprezenta puterea, ca simbol al bogăției casei regale. Decorat cu ornamente din foiță de aur, tapiserie de culoarea grena, șase etaje cu loje dispuse în formă de potcoavă, loja regală și un parter foarte lung. Interiorul este împodobit cu decorațiuni în roș și auriu. Se dau multe explicații la cască, unele ajung fragmentat. Grupul vizitatorilor e mare și gălăgios. Considerat unul dintre cele mai frumoase și mai vechi teatre din lume, inaugurat la 4 noiembrie 1737 cu opera Achille in Sciro a lui Pietro Metastasio, muzica de Domenico Sarro, a fost cel mai important teatru de operă de pe continent.

Grandoarea, opulența, lojele dispuse pe cele șase etaje și parter, loja regală, simbolul regalității, al puterii, bogăția afișată cu ostentație, ornamente împodobite cu mult aur, numărul mare de spectatori, îmi dau sentimentul că actul artistic interesează, dar nu toți erau atrași de spectacol, de jocul actorilor; mi se pare un edificiu care aduna sub cupola sa lumea mondenă, cu blazon, din Napole și din alte provincii ori de pe continent, fiind mai ales un loc unde se stabileau legături politice, de afaceri, matrimoniale etc. Dincolo de acest punct de vedere subiectiv, nu pot să nu apreciez edificiul grandios, dedicat artei.

O pictură realizată de Giuseppe Cammarano, pictor italian de fresce și portrete care îi înfățișează pe zeul grec Apollo și zeița Minerva, acoperă tavanul. În jur, chipurile unor poeți celebri. Sunt uluită de ce văd. Magnifică citadelă a artei! Sala are o acustică foarte bună. Mă simt fantastic! Trăiesc un moment unic. Mi se pare că plutesc. Respir aer sub aceeași cupolă unde, altădată, a respirat Giuseppe Verdi. Atâtea personalități cu blazon au aplaudat cu ochii în lacrimi capodoperele sale: Alzira, Ernani, Attila, Nabucco, Lombardi de la prima cruciadă…Aida, ale lui Gioacchino Rossini, rezident al teatrului între 1815-1822, și Giacomo Puccini în 1817. Stendhal însuși a fost impresionat de acest teatru. Și cum s-ar fi putut altfel? Fascinează acum, dar atunci? Verdi a intrat în istoria operei cu premiera napolitană a lui Oberto, conte di San Bonifacio, în 1841.

Pe scena acestui teatru, în 1901, a cântat marele solist napolitan Enrico Caruso. O voce unică, dar în timpul interpretării L’elisir d’amore a trăit o mare dezamăgire. Emoționat, poate stânjenit de presiunea imensă pe care ipostaza de solist de renume i-o punea pe umeri, ca oricărei persoane care se ridică pe propriile picioare dintr-o familie modestă, poate nesigur, din același motiv, situația în sine nu l-a ajuta să se ridice la adevărata sa valoare artistică sau, poate, așteptările conaționalilor au fost prea mari. Dezamăgit de reacția lor, de critica adusă, așa se întâmplă când cineva evoluează în fața concetățenilor, l-au determinat să refuze să mai cânte în orașul său natal Napole și în Italia, însă a obținut un succes uriaș în Statele Unite și America de Sud. 

Coresondență de la Prof.  Caliopia Tocală Hodorogea (Colegiul National „G. Ibraileanu” Iasi), dramaturg, poet, eseist, jurnalist, Membru USR Iași, membru UZPR Iași – Moldova

Nota redacției. Caliopia Tocală este profesor de limba şi literatura română la Colegiul Naţional „Garabet Ibrăileanu” din Iaşi. În acelaşi timp, este autor de romane şi de teatru. Printre altele, a scris trei romane pe care le-a dramatizat, acestea fiind publicate ca piese de teatru independente. Astfel, romanului său de debut, În captivitate, îi corespunde piesa de teatru „Captivi”, romanului Simfoniile destinului–„Vieţi duble”, iar romanului Gemenii–piesa de teatru „Alter ego” (…).

„Caliopiei Tocală în general, s-ar putea spune că reies idei similare–nu e clar cine eşti (a cui dublură eşti), dacă trăieşti propria ta viaţă sau o existenţă străină, viaţa altcuiva, în acest mod înstrăinarea din teatrul absurd sau din existenţialism dând naştere unor situaţii concrete, imaginate de autoare, cu replici şi personaje, la baza cărora stau idei, iar nu imagini. În acelaşi timp, un alter ego ar putea oricând să-ţi dejoace planurile, pentru că nimic nu e-n favoarea celor ce viermuiesc prin lumea personajelor din teatrul Caliopiei Tocală, nici destinul, nici semenii, nici măcar propria persoană. În această dezordine totală, în care existenţa nimănui pare să nu aibă sens, rămâne deschisă întrebarea dacă ne mai putem aştepta la o salvare, iar în cazul că răspunsul ar fi pozitiv, din partea cărei instanţe divine sau umane.” (Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru, membru AICT) 

Articole asociate

„Cave Populum” (Fragment 1) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe, ca sursă sigură de informare). Corespondență de la prof. Caliopia Tocală (poet, prozator, dramaturg, jurnalist, eseist, membru al USR Iași și al UZPR Iași – Moldova)

„Cave Populum” (Fragment 2 – Pompei) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe, ca sursă sigură de informare). Corespondență de la prof. Caliopia Tocală (poet, prozator, dramaturg, jurnalist, eseist, membru al USR Iași și al UZPR Iași – Moldova)

Anexa. Lista publicațiilor partenere cu redactori șefi ai UZPR