„Cave Populum” (Fragment 4 – Napoli) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe, ca sursă sigură de informare). Corespondență de la prof. Caliopia Tocală (poet, prozator, dramaturg, jurnalist, eseist, membru al USR Iași și al UZPR Iași – Moldova)

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe

Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main and only purpose! Jurnalul Bucureștiului aims to be an online newspaper for information and debate of citizens’ problems and events.

The principles that will be at the basis of this publication are: 

– Democracy cannot exist without opposition

–Elected representatives are our representatives and not our masters

– Criticism fosters progress

–Free speech-an important factor in correcting the deviations of power.

Organisation Internationale de la Francophonie

Și gândul îmi zboară la Teatrul Național V. Alecsandri din Iași, un sanctuar al culturii, primul Teatru Național din România, o veritabilă bijuterie arhitectonică, partener al Rețelei Teatrelor Istorice din Europa, o construcție nu de dimensiunea Teatrului di San Carlo, nici de opulență copleșitoare, dar, sigur, unul dintre cele mai frumoase teatre din lume, înființat în 1840 din inițiativa lui Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri și Mihail Kogălniceanu, funcționând din 22 decembrie 1846 în sala Teatrului cel Mare din Copou, amenajat în palatul domnitorului Sturza și distrus într-un incendiu, între 17-18 februarie 1888.

Cei trei reprezentanți ai propășirii spirituale a neamului își propuseseră să continue programul Daciei literare, un program de dezvoltate a culturii române, de încurajare a producțiilor literare originale, lupta împotriva imitației și traducerilor. Scena, în viziunea lor, trebuia să devină o tribună a limbii române, o școală a poporului pentru culturalizare, educare, șlefuire a spiritului, idee abordată mai târziu și de Titu Maiorescu. Pierderea resimțită de ieșeni, după acest eveniment tragic, a fost eternizată în scrisoarea trimisă ministrului instrucțiunii din acel timp, Titu Maiorescu: „Pentru Iași lipsa de teatru este o lipsă care nu se poate compara cu nimic alta. E ca și când Iașii ar fi lăsați pe întuneric; este ca și când i s-ar ridica viața intelectuală, este, în fine, a-l arunca într-o viață de frivolitate și distracțiuni care numai caracterul nu pot să formeze.”

Iancu Văcărescu  sintetizează rolul educativ, de propășire a neamului  într-un text poetic, testamentar: „V-am dat teatru, vi-l păstrați/Ca pe un locaș de muze;/Cu el curând veți fi vestiți/ Prin vești departe duse./Cu el năravuri îndreptați,/Dați ascuțiri la minte,/Podoabe limbei noastre dați,/Cu românești cuvinte…! Actuala clădire a fost construită de arhitecții Fellner și Helmer, proiectanții unor clădiri similare din Viena, Praga, Odessa, Zurich. Structura exterioară cu porticul clasic, sculpturi în altorelief și coloane ionice, adăpostește adevărate comori: foaiere somptuoase, marmură și oglinzi, sala de spectacole de o frumusețe  impresionantă cu 740 de locuri dispuse în lojă, stal și balcon, scara regală, bogăția ornamentației rococo și reprezentările sculpturale, cele 1418 lămpi electrice și impresionantul candelabru cu 109 becuri din cristal venețian. Uzina de lumină construită odată cu teatrul a asigurat iluminatul în sălile lui și a marcat începutul iluminatului public în Iași. A fost inaugurat la 1 decembrie 1896 de primarul Nicu Gane.

Pășind în incinta acestui edificiu, te surprinde eleganța, stilul, sentimentul că nu trăiești în timpul tău zbuciumat, nonconformist, ci cu un secol jumătate în urmă, că te afli  într-unul din marile teatre ale Europei din care nu lipsesc decorațiunile cu foiță de aur, cred, și intrarea somptuoasă ca în marile palate italiene. Fiecare spectacol începe pentru fiecare spectator, pasionat de teatru, cu arta privirii sălii, tavanului, decorațiunilor etc. O capodoperă arhitectonică care adăpostește adevărate monumente de artă: Cortina pictată de Maximilian Lenz, pictor vienez care realizează în centru o alegorie a vieții cu cele trei vârste, iar în dreapta, alegoria Unirii Principatelor Române: Moldova, Transilvania, Țara Românească; Cortina de fier, împotriva incendiilor, pictată de Alexander Goltz, cu motive dispuse simetric, separă etanș scena de restul sălii; Cortina de catifea, țesută în fir de aur, cu multe povești brodate în jurul ei;  Plafonul pictat tot de Alexander Goltz reprezintă alegorii paradisiace, în culori pastelate și ilustrează nimfe și îngeri.

Teatrele din Est-primul mare proiect cultural european

Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași este cunoscut în țară și în lume pentru trupele de teatru, dar mai ales pentru arhitectura impresionantă. Mari nume au evoluat pe scena sa în epoci diferite: Fanny Tardini, Mihail Pascaly, Agatha Bârsescu, Aristizza Romanescu etc. A urmat generația de aur: Aurel Ghițescu, George  Popovici, Mihai Grosariu, Costache Cadeschi, Virginica Bălănescu, Miluță  Gheorghiu, Ion Sava etc și lui Costache Caragiale îi revine meritul de a fi înființat prima trupă de teatru. Mi se pare mult mai spectaculos tavanul, comparându-l cu cel de la Teatrul di San Carlo,  picturile mai bine executate, iar spațiul, mai restrâns, nu-ți dă sentimentul de sufocare, ci de intimitate și reduce, cumva, diferența între clasele sociale și chiar dintre categoriile profesionale, adunând laolaltă doar iubitorii de artă.

Dacă Real Teatro di San Carlo a fost construit din inițiativa regelui, ca semn al puterii, la noi s-a construit ca o necesitate a înălțării spirituale, nu ca semn al puterii, ci al spiritului. Luptele noastre s-au dus întotdeauna cu trupele de teatru străine, spectatorii fiind interesați de jocul trupelor din afară, cum se întâmplă la noi, de fiecare dată, dar nume ca Matei Milo, Alexandru Flechtermacher, Mihail Galiano, Miluță Gheorghiu au înscris teatrul românesc și Iașul între marile metropole culturale ale țării și din Europa. Dacă mi-a plăcut Real Teatro di San Carlo? da, dar îmi place mult Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași. Revin cu atenția la relatările ghidului și prind frânturi din informațiile transmise la cască, despre o întâmplare tragică. Pe scena Real Teatro di San Carlo, a murit celebra cântăreață de operă, Stilla; interpreta rolul Angélica din opera Orlando a lui Arconati. Urma să se retragă datorită căsătoriei proiectate cu contele român, Frâncu Telemac. Starea de exaltare este înlocuită brusc de o tristețe apăsătoare. E foarte trist! Câte visuri, câte roluri de femeie curtată și iubită a jucat. Câte declarații de dragoste a primit pe scenă…Urma să-și trăiască ultimul rol și cel mai râvnit, de femeie îndrăgostită, împlinită în iubire, dar nu pe scenă, mimat, ci în viața reală.

În timpul spectacolului, la versurile: Îndrăgostită, cu inima fremătând/Vreau să mor, s-a oprit, a dus mâna la gură; se rupsese un vas de sânge, apoi s-a prăbușit. Tragică întâmplare! Mă gândesc că actorii, soliștii de operă, artiștii, femeile, noi toți ne jucăm viața ca pe un rol, oare mai știm cine suntem? și mimăm stări, emoții, pe care în realitate, de cele mai multe ori, nu le trăim. Pe cât de mare a fost încântarea, pe atât de profundă și apăsătoare tristețea. Ce tragedie! Și nu știu de ce, dar revin la proverbul lui Vergiliu (Georgicele) „Fugit irreparabile tempus” și „Carpe diem”, dintr-un poem latin al lui Horațiu. Tragedia Stillei nu a rămas fără răsunet; l-a inspirat pe Jules Vernes în scrierea romanului  Castelul din Carpați.

Acțiunea cărții se desfășoară în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Transilvania. În filmul după romanul lui Jules Vernes, rolul cântăreței de operă Stilla a fost jucat de balerina Maria Bănică, muzica interpretată de Filarmonica din Cluj-Napoca, iar ariile din Traviata de Giuseppe Verdi, cântate în film de Stilla, au fost interpretate în realitate de soprana Eugenia Moldovanu. O poveste tragică cu un revoluționar ardelean și un conte ungur, ambii îndrăgostiți de o cântăreață de operă de la Scala din Milano. Frâncu pleacă în Italia, pentru a nu fi arestat, cu vaporul Wilhelmina pe care mai călătoresc frumoasa cântăreață de operă Stilla- elebrissima– și impresarul ei. Cea mai mare spaimă a Stillei era să nu-și piardă vocea. Impresarul ei o convinge să accepte planul inventatorului Orfanik. Era vorba despre echipamente tehnice suportate financiar de Radu Gorj, proprietarul unui castel din Munții Carpați. Contele maghiar plecase din Transilvania după Revoluția din 1848-1849 și se refugiase în Italia. Frâncu îl întâlnește pe Radu Gorj la Teatro di San Carlo Napoli care se afla într-o lojă cu Orfanik.

La o serată organizată de principesa Dora D’istria (scriitoare, prima femeie care a escaladat vârful Mönch din sistemul Jungfrau în Alpii Elvețieni/4105 m, la 11 iunie 1855, după trei zile de expediție) Frâncu o cunoaște pe Stilla; între ei se înfiripă o poveste de dragoste.  Stilla este ademenită de impresarul ei în laboratorul lui Orfanik și convinsă că acolo există condiții mai bune pentru a i se înregistra vocea și imaginea. Dispariția Stillei îl determină pe Frâncu să revină în Transilvania. Gândindu-se că ar putea fi în castel, urcă, pătrunde în camera lui Radu Gorj, unde aude vocea acesteia. Nu era Stilla, doar iluzia sa vizuală, de fapt o hologramă, o tehnică avansată de fotografiere, prin care imaginea unei persoane apare ca din senin și poate comunica cu ceilalți. Castelul sare în aer, contele moare, destinul tinerei soliste rămâne un mister. Trist! Am intrat veselă și plec mâhnită.

Facem câteva fotografii și cu loja regelui, de jos, de la parter. Este impresionat semnul puterii. Urcăm la etaj. Ni s-a permis chiar să  vizualizăm loja de aproape. Am prins și o imagine, nu foarte reușită, dar ce importanță are când știi că în acest loc au călcat și respirat atâtea capete încoronate…regine, prințese, s-a derulat atâta lux și bogăție…Câte povești de dragoste s-au înfiripat și câte au sfârșit aici, câte iscoade, câte planuri de mărire și cădere nu ascund zidurile acestei citadele a artei! Da, pasiunea pentru artă, puterea, opulența, viața adăugată anilor sunt vizibile. 

În piața principală, Plebicistul, unde tineri din toate colțurile lumii își demonstrează liber, nonconformist, măiestria, talentul în diferite domenii ale artei și rețin atenția turiștilor atrași de ineditul spectacol în aer liber, un alt tânăr sud-american, într-o rafală de ritmuri și tobe, întoarce capetele trecătorilor și chiar și pe ale noastre. Arta unește lumea! Indiferent de naționalitate, gen, vârstă, limbajul artei este comun, transmite emoție, bucură sufletul, înnobilează, descătușează, transfigurează psihologia umană, înalță. Aici se află Basilica reale pontificia di San Francesco di Paola, a cărei istorie începe în 1809, în timpul așa numitului deceniu francez. După înfrângerea și exilarea în insula Elba a lui Napoleon, Bourbonii au revenit pe tronul Regatului Neapolelui. Ca urmare a înfrângerii și a Congresului de la Viena, Ferdinand I al celor Două Sicilii a decis, în semn de pioasă recunoștință adusă Sfântului Francesco de Paola, să construiască această bazilică, sigur, cu anumite exigențe formulate, arhitect Pietro Bianchi. Basilica reflectă gustul neoclasic, asemănându-se ca  arhitectură cu cea a Panteonului din Roma.

Destinul omului este creația, iar sublimul se atinge prin sacrificiu, prin jertfa pe care o  cere orice capodoperă, și prin frumusețea morală, în sensul exprimat de Kant: cerul înstelat deasupra mea și legea morală. În balada populară Mănăstirea Argeșului este evident orgoliul voievodului Negru vodă. Conflictul ilustrează antiteza dintre dăruirea spirituală a artistului și egoismul conducătorului feudal, crud, violent, hain.  Și Ferdinand I al celor Două Sicilii a impus o limită: înălțimea cupolei să nu depășească Palazzo Reale…

Aici, se înalță impetuos Palazzo Reale di Napoli, o clădire istorică, având fațada  principală spre Plazza del Plebiscit (o biserică în stil neoclasic, cu coloane grandioase), a cărui construcție au început-o în anul 1600 arhitecții Domenico Fontana, Gaetano Genovese, Luigi Vanvitelli, Ferdinando Sanfelice și Francesco Antonio Picchiatti, la inițiativa regelui Filip al III-lea al Spaniei, destinat conducătorilor napolitani din familia Bourbon, una din cele patru reședințe din regiunea Napole, utilizată de regii Bourboni, în timpul domniei lor în cele Două Sicilii.

Fațada palatului este din cărămidă de teracotă roz, piperno și piatră vulcanică. Partea inferioară are portaluri pe toată lungimea. În centru, se deschide portalul de intrare, marcat de două coloane duble de granit. Din curte, se ajunge la un apartament destinat întâlnirilor oficiale ale lui Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii. Caii de bronz, două statui ecvestre donate regelui de Nicolae I, țarul Rusiei, sunt dispuse de o parte și de alta a intrării în Palatul Regal. Interesant este că acest grup ecvestru, realizat de același autor, Peter Clodt von Jürgensberg, îl găsim și în Sankt Petersburg, dar și în Parcul Heinrich-von-Kleist din Berlin, un cadou pentru regele prusac Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei, din partea țarului. Țarul Nicolae I al Rusiei  era căsătorit cu Charlotte (Alexandrina Feodorovna), prințesă a Prusiei (13 iulie 1798-1 nov. 1860), care s-a născut la  Castelul Charlottenburg, fiică a regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei, soră a lui Frederic Wilhelm al IV-lea și a împăratului Wilhelm I al Germaniei. Așa se explică prezența statuilor ecvestre în Napoli, Sankt Petersburg și Berlin. Căsătoriile acestea ar fi bune și astăzi, dacă nu s-ar urmări prin ele acorduri subterane, sabotarea economică a unui neam în mod planificat și creșterea celor puternici în și mai puternici.

Apartamentele Regale de la etajul principal al palatului au fost folosite de Bourboni, dar și de regele Savoia, după unirea Italiei, una dintre cele mai vechi dinastii europene atestate din secolul al X-lea în Regatul Burgundiei. Decorațiunile interioare prezintă evenimente din viața personalităților marcante ale dinastiilor care le-au locuit. Picturile care decorează încăperile provin din colecțiile Bourbon, pânzele școlii Caravaggio, colecția lui Farnese. Mobilierul în stil rococo și baroc, covoarele și tapiseriile au fost realizate între secolele XVIII- XIX sau aduse din Franța. Sunt încântătoare decorațiunile din bronz aurit, cu încrustații din agat, onix, ametist. Sculpturi din marmură, bronz, obiecte de artă, tablouri celebre aglomerează interioarele. Nimic nu iese din decorul prestabilit: grandoare, opulență, putere. Camere regale splendide, apoi micul teatru al curții, încăperile cu vederea spre grădina suspendată, sala Hercule și Capela Regală. Regele Savoia mi-a atras atenția prin înclinația spre grandoare, dar și spre artă. Am vizitat cu un alt prilej Palatul Regal din Torino, în Piemont, una dintre reședințele familiei regale de Savoia.

Coresondență de la Prof.  Caliopia Tocală Hodorogea (Colegiul National „G. Ibraileanu” Iasi), dramaturg, poet, eseist, jurnalist, Membru USR Iași, membru UZPR Iași – Moldova

Nota redacției. Caliopia Tocală este profesor de limba şi literatura română la Colegiul Naţional „Garabet Ibrăileanu” din Iaşi. În acelaşi timp, este autor de romane şi de teatru. Printre altele, a scris trei romane pe care le-a dramatizat, acestea fiind publicate ca piese de teatru independente. Astfel, romanului său de debut, În captivitate, îi corespunde piesa de teatru „Captivi”, romanului Simfoniile destinului–„Vieţi duble”, iar romanului Gemenii–piesa de teatru „Alter ego” (…).

„Caliopiei Tocală în general, s-ar putea spune că reies idei similare–nu e clar cine eşti (a cui dublură eşti), dacă trăieşti propria ta viaţă sau o existenţă străină, viaţa altcuiva, în acest mod înstrăinarea din teatrul absurd sau din existenţialism dând naştere unor situaţii concrete, imaginate de autoare, cu replici şi personaje, la baza cărora stau idei, iar nu imagini. În acelaşi timp, un alter ego ar putea oricând să-ţi dejoace planurile, pentru că nimic nu e-n favoarea celor ce viermuiesc prin lumea personajelor din teatrul Caliopiei Tocală, nici destinul, nici semenii, nici măcar propria persoană. În această dezordine totală, în care existenţa nimănui pare să nu aibă sens, rămâne deschisă întrebarea dacă ne mai putem aştepta la o salvare, iar în cazul că răspunsul ar fi pozitiv, din partea cărei instanţe divine sau umane.” (Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru, membru AICT) 

Articole asociate

„Cave Populum” (Fragment 3 – Napoli) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe, ca sursă sigură de informare). Corespondență de la prof. Caliopia Tocală (poet, prozator, dramaturg, jurnalist, eseist, membru al USR Iași și al UZPR Iași – Moldova). Camorra – Incursiune în istoria marii criminalități organizate napolitane (Thomas Csinta, research professor, ciminal investigative journalist – director & chief editor JB)

Anexa. Lista publicațiilor partenere cu redactori șefi ai UZPR

Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)

                                                                                   *