Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe
Situl arheologic Pompei, cum era și firesc, a fost inclus în Patrimoniul Mondial Unesco. La intrarea în Pompei, cea din sud-estul orașului, zonă slab urbanizată, în fața palestrei mari și aproape de porțile Sarno și Nocera, ne întâmpină celebrul Anfiteatro considerat cel mai vechi amfiteatru cunoscut până acum din lumea romană, construit în anul 70 î.Hr. cu o formă eliptică; alte surse indică anul 80 î. Hr. Colosseum, abia după un secol, în anul 80d. Hr.
Mă impresionează profesionalismul, clasa înaltă a celor implicați în proiectarea, construirea și finalizarea acestui edificiu, ridicat din inițiativa a doi magistrați ai orașului, Caius Quinctius Valgus și Marcus Porcius. O inscripție comemorativă sugerează că era locul spectacolelor și putea găzdui până la 20.000 de spectatori din Pompei, dar și din așezările învecinat Arena și primele trepte au fost săpate în pământ câțiva metri și înlocuite cu trepte din piatră, după cum se vede. S-a lucrat cu responsabilitate. Nici faptul că au trecut printr-o catastrofă și au stat acoperite aproape 1700 de ani cu lavă vulcanică nu le-a deteriorat aspectul.
Intru în arenă. Dintr-o privire circulară, cuprind totul. Încerc să prind o secvență, un déjà-vu. Mă concentrez și vizualizez scene teribile, îngrozitoare, pline de cruzime din filmul Imperium Nerone, o producție italo-britanic-spaniolă, care oferă o panoramă a imperiului prin povestea celui de-al cincilea împărat roman al primei dinastii iulio-claudiană din istoria imperiului, Nero fiind cunoscut pentru persecuția creștinilor și suspectat că ar fi dat foc Romei, că și-ar fi ucis soțiile (Octavia, Poppaea) și mama, regizor Paul Marcus, scenariul Paul Billing, cu o distribuție interesantă: Hans Matheson (Nero), Vittoria Puccini (Octavia), Laura Morante (Agripina), Massino Dapporto (Claudius), Matthias Habich (Seneca), Maurizio Donadoni (Brutus), Jon Simm (Caligula) etc și le asociez unora similare petrecute în această arena, pe unde eu pășesc acum, calm, strivind iarba sub talpa pantofului, ca și cum aș fi vrut să văd dacă iarba nu-și schimbă culoarea de la pământul mustind de sânge nevinovat și de geamătul celor sfâșiați de animale sau desfăcuți bucată cu bucată, ca trunchiurile de copaci.
Privind spre ușa care duce afară, dincolo de zidurile arenei, o apăsare teribilă mă cuprinde. Mă uit. Un coridor boltit, lung, ziduri înalte, solid construite, din bucâți mari de piatră, dă în afara construcției, căptușit cu piatră peste tot, jos, sus, pe laterale. Un tunel înalt care să permită călărețului să intre pe cal…în goană nebună… Zgomotul spart de copită de cal, strident, incisiv, mi-atinge timpanul, îmi dă o senzație de rău, vreau să ies, nu mai vreau să rămân într-un loc în care cruzimea a fost motiv de distracție. Văd trupuri sfârtecate de animale, oameni luptând intre ei, pe viață și moarte, fără cruțare, cu ură și speranța eliberarii prin moarte sau de jugul sclaviei, spre deliciul publicului însetat de sânge, imagini terifiante, delirante sub ochiul aprobator al clasei nobililor, pentru care viața celor din arenă și modul în care smulg din ghearele morții câte o secundă vieții pe pământ e un prilej de desfătare. Văd camerele situate lângă intrare. Spații mici pentru animale și oameni. Din infern, erau introduși în alt infern, arena morții. La Roma, Colosseum are subterane, aici nu.
Privesc spre locurile rezervate spectatorilor. Colegul din Estonia, profesor de istorie și arheologie, indicând locul unde ar fi trebuit să fi fost tribuna, precizează că spectatorii erau împărțiți în funcție de statutul lor social: ima cavea pentru elită, restul ocupau media cavea și summa cavea. Pentru mine e clar, nu voi mai intra în arenă! Nu empatizez cu bogații. Simt, în valuri, disperarea și suferința celor aruncați în arena morții pentru desfătarea publicului devorator. Omul împotriva omului! Și această realitate tragică s-a perpetuat și se cultivă acerb, mai ales astăzi. Civilizația nu a dus la dispariția inechităților dintre oameni, dimpotrivă, dorința de puterea a dus la adâncirea lor.
Ieșim din incinta clădirii. La exterior, vizibile și acum, două scări abrupte de acces, situate în afara clădirii, una care înconjoară clădirea, alta care coboară până la etajele superioare. Există și pasaje în exteriorul clădirii care, prin coridoare numite criptă, dădeau spre ima cavea. Elitele nu se întâlneau cu vulgul. Nici astăzi! E ceva ce nu se întâmplă oriunde în lume și după două mii de ani? Între pasajele care duc la criptă, se deschide o ușă discretă care dă direct în arenă, porta Libitinensis… ușa prin care erau evacuați gladiatorii și animalele ucise.
În amfiteatru, se desfășurau lupte de gladiatori sau bărbații erau puși să lupte împotriva animalelor înfometate în timpul spectacolelor oferite de magistrații orașului pentru alegerea lor sau în timpul festivalurilor anuale. Sper să nu aibă inițiativa ridicării unui Amfiteatru cu acest scop și mândra noastră clasă politică, unii, descendenți ai bravilor romani din neamul împăratului Nero. Ca urmare a unui conflict între plebea din Pompei și orașul vecin, Nocera, în timpul unei lupte cu gladiatori, Nero și Senatul de la Roma le-au interzis, iar Livineius Regulus, organizatorul, a fost exilat. Interdicția a fost însă ridicată prin intervenția soției lui Nero, împărăteasa Poppaea. Iată, atunci ca și acum, soțiile împăraților făceau uz de puterea lor. Epoca lui Nero, plină de crime, comploturi, trădări, imoralitate, atrocități, acte anticivice și visuri excentrice de mărire, construirea unei Rome din marmură, veleitățile sale de muzician, de mare artist, un pseudo talent incurabil, eșecurile în dragoste, un psihic labil, toate au condus, inerent, la nebunie și la prăbușire Imperiului.
Spirit aventurier, existență fascinantă, educație înaltă, stăpânind retorica și filosofia, frecventând cercurile înaltei aristocrații, excelând ca gânditor, politician și intelectual, dar și mare lingău, era Seneca, preceptorul lui Nero, care îi scria discursurile, dar interesantă este contradicția flagrantă între modul de viețuire și ideile pe care le identificăm în scrierile sale, deși își concepuse viața ca o cale spre virtute, conștient de viciile, slăbiciunile și imperfecțiunile sale. Seneca, asociat gândirii stoice, a subscris perspectivei antice a relației dintre trup și suflet, aceea că „trupul este o închisoare a sufletului”, un sălaș temporar al său, un obstacol în calea atingerii spațiului divin.
Toate eforturile filosofilor antici au contribuit la apariția unor termeni ce au oferit creștinismului o bază de operare, apoi, prin spiritualizare, au devenit termeni teologici creștini. În Scrisori către Lucilius, Seneca notează câteva gânduri într-o viziune dominată de spiritualitate: „Atunci sufletul nostru va avea de ce să se felicite, când eliberat din acest întuneric, în care se învârtește, va vedea strălucirea nu cu o vedere slabă, ci va primi întreaga lumină și va fi redat cerului, căruia îi aparține…Originea sa îl cheamă sus. Dar el va fi acolo și înainte de a se elibera din această închisoare, când va fi lepădat viciile și se va fi înălțat pur și ușor în mediile divine”.
Moartea eliberează sufletul din încătușarea trupului „și va fi redat cerului, căruia îi aparține”. Regăsim concepția materială a trupului și cea spirituală a sufletului, mai mult, originea divină a acestuia. Concepție oarecum asemănătoare cu cea biblică prin care trupul „ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat (Ecclesiastul 12,7), însă total diferită în înțeles creștin, unde trupul este slujitorul sufletului, organismul prin care se poate manifesta în lumea real-materială, iar sufletul este coordonatorul acestuia, cel ce îl conduce spre lumea spirituală. Sufletul, odată eliberat din încătușarea întunericului trupesc, se învrednicește de vederea strălucirii luminii cerești, motiv de bucurie și de fericire, iar lumina, în contextul dat, se referă la dobândirea înțelepciunii. Seneca oferă posibilitatea atingerii acestei virtuți încă din timpul vieții, cu condiția ca omul să-și pună în lucrare voința proprie de renunțare la vicii. Atunci sufletul se îndepărtează de greutatea materială, devenind ușor și curat spiritual. Seneca afirmă că omul prin rațiune și voință poate da un sens vieții. Condamnă violența recomandând diplomația și recunoaște superioritatea spiritului: Nimeni nu deține mult timp o putere bazată pe violență, numai cea moderată este durabilă.
Observație pertinentă, cu referire la împăratul Nero. Puterea nu poate fi durabilă, dacă are la bază principiul violenței. Recomandă conducerea înțeleaptă, calea de mijloc pe care o numește „cea moderată” aflată între două extreme, duritate și bunătate. Deși atitudinea din scrierile sale e diferită, rămâne drept cel car i-a predat lui Nero viciul și tirania. Un alt gând se referă la perspectiva relației dintre trup și suflet: „Nici frumusețea chipului, nici puterea trupului nu te poate face fericit: nici una, nici alta nu rezistă vremii. Caută ceva care nu se face zi de zi mai rău, căruia nimic nu i se poate împotrivi. Ce este acesta? Sufletul. Dar un suflet drept, bun, mare”. Însușirile trupului, frumusetea și puterea, sunt trecătoare, curgerea timpului le alterează și, mai mult, procesului de degradare nu i se poate opune nimic. Deteriorarea calităților fizice generează o stare de mâhnire, de contrarietate, anxietate, chiar, incompatibilă cu cea de fericire. Soluția? Un suflet imaterial, nesupus degradării fizice, durabil în timp, chiar nemuritor, înzestrat cu virtuți spirituale, capabil să ofere oricui ceea ce i se cuvine, să răspundă cu bunătate la cruzime, să fie generos, altruist, capabil de fapte mărețe. Sufletul fiind nemuritor, ca și virtuțile sale, fericirea poate fi găsită în acesta, nu în hazardul însușirilor trecătoare.
În volumul „Alt timp nu am”, care cuprinde cele două dialoguri, Despre scurtimea vieții, între Seneca și Paulinus și Despre fericire, între Seneca și Novatus, originalitatea lui Seneca, filosof stoic, unul dintre cei mai străluciți intelectuali ai Romei antice, e vizibilă în capacitatea maestrului de a surprinde, de a identifica viciile și relele contemporanilor săi, dar și mila, omenia manifestată față de sclavi și gladiatori. Dialogurile sale conțin adevărate instrucțiuni de gestionare a timpului în raport cu ireversibilitatea lui pentru ființa umană. „Nu este puțin timpul pe care îl avem, ci mult cel pe care l-am pierdut. Viața este îndeajuns de lungă și ne-a fost dată din plin pentru împlinirea faptelor de mare importanță, dacă viața întreagă este bine chibzuită, nota Seneca în Alt Timp Nu Am”.
Deși scurtă, viața omului dispune de un timp optim, oferit de divinitate, pentru înfăptuirea faptelor bune pe care le numește „de mare importanță”, cu obligația de a-l gestiona cu înțelepciune. Ofensator nu este timpul pe care omul l-a avut la dispoziție, ci modul în care l-a irosit nelucrând la dobândirea dreptății, bunătății și demnității umane, a fericirii. Omul este beneficiarul modului în care își planifică viața și timpul pe care îl are la dispoziție, „singurul bun” ce-i aparține. Scopul vieții este dobândirea libertății interioare, a liniștii sufletesti, manifestarea curajului în fața greutăților și suferințelor vieții, a milei, a omeniei, virtuți care, dacă nu sunt împlinite, viața omului poate fi considerată „o rătăcire”. Adept al stoicismului a susținut ideea că înțelepții ar trebui să se conducă după rațiune, să renunțe la plăceri și să înfrunte cu stoicism provocările vieții. Implicat sau implicare înscenată în conjurația lui Pison, Nero îi cere să-și ia viața și o face fără nicio împotrivire, demonstrând demnitate, curaj în fața suferințelor, atașament pentru valorile stoice, care promovau libertatea interioară, scut împotriva vicisitudinilor vieții.
Sfârșitul său ilustrează un eșec încărcat de reverberații fertile pentru dezvoltarea culturii romane. Influența sa asupra generațiilor ulterioare a fost uriașă. Ideile sale despre virtute, despre acceptarea destinului ca un dat căruia nu i te poți sustrage, despre fericirea interioară care nu este impusă de bogăția materială, oferă o perspectivă profundă asupra vieții, un prilej de reflecție chiar și după 2000 de ani asupra actualității ideilor lui Seneca. Pentru Renaștere a fost „un înțelept admirat și venerat ca un oracol al moralei”. Platon definește clar natura lui Nero pornind de la o afirmație proprie: marea nedreptate „nu pornește de la oameni obișnuiți, ci dintr-un suflet nobil corupt printr-o educație greșită”, și nu e de mirare, dacă avem în vedere atitudinea incestuoasă a mamei sale, Agrippina, care, dornică de putere, se presupune că și-a sedus propriul fiu pentru a-l controla.
Am vizionat o secvență din filmul regizat în 1971 de regizorul Adrian Maben, Pink Floyd: Live at Pompei, în care a valorizat acest amfiteatru ca fundal, dar și un clip cu orașul Pompei, în perioada sa de glorie, o reconstituire în 3D la Muzeul din Herculaneum. Mă deplasez încet. Văd muntele Vezuviu în depărtare, ca un destoinic străjer. Sub privirea lui, Pompei și-a trăit timpul său de glorie, în opulență și îndestulare. Mă opresc și privesc pe o hartă instalată și citesc numele câtorva edificii publice: Tempio di Apollo, Macello, Sacello Larum Publicorum, Tempio di Vespasiano, Edificio di Eumachia, Comitium, Basilica, Foro Triangolare e Tempio dorice, Teatro scoperto, Teatro coperto, Caserma dei Gladiatori, Tempio di Iside, Tempio di Giove Melichio, Terme Stabiane, Terme del Foro, Terme Suburbane,Tempio della Fortuna, Anfiteatro, Palestra grande.
Orașul este împărțit pe zone, Regio: I, II, III…IX, iar pe hartă sunt precizate numerele și numele caselor private. La numărul 1, Casa del Chirurgo; 2.Casa de Apollo; 3. Casa di Adone… 10. Casa del Principe di Napoli… 12… Casa del Poeta Tragico…15. Casa del Fauno… 17. Casa dela Regina Margherita… 23. Lupanare…34. Casa del Larario di Achille…40. Casa di Venere… 50. Casa Reg. I ins. 20, nr 4 etc. O stradă principală traversează Piața publică (Foro) și se termină la Arenă (Anfiteatro). Este impresionantă arhitectura și viziunea lor pentru acele timpuri, dar și modul de administrare a orașului. Aveau vocația marilor constructori și o conștiință artistică superioară. Au înțeles că viața este un dar și trebuie trăită ca atare. Cine știe, poate invidios pe ritmul trepidant al vieții, al iubirilor de la poalele sale, invidios pe fericirea, opulența și eleganța femeilor lumii, muntele i-a înăbușit în câteva clipe, tocmai când romanii sărbătoreau Vulcanalia (un festival în onoarea lui Vulcan, zeul focului și al metalelor, marcat în perioada cea mai călduroasă a verii, când cerealele și hambarele erau expuse riscului de incendiu, și include aprinderea focurilor și sacrificii de animale sau pește) acoperind totul ca să nu se mai afle nimic despre ei, până într-o zi…
Înaintăm spre un alt obiectiv de larg interes pentru turiști și istoria administrativă a acestui oraș, Forumul civil, centrul vieții cotidiene a orașului, situat la intersecția principalelor artere ale așezării, inima vieții religioase și politice în care erau concentrate clădirile publice pentru administrarea orașului și a justiției, pentru gestionarea afacerilor, pentru activități comerciale (piețe) și, de asemenea, aici se aflau principalele lăcașuri de cult. Era spațiul în care aveau loc dezbaterile publice și manifestările religioase.
Până în secolul I d. Hr., Forumul civil a fost valorificat pentru a celebra Casa imperială. Statuile ridicate în fața clădirilor municipale erau ale membrilor Familiei Imperiale. Piața era pavată cu travertin, iar pe cele trei laturi ale porticurilor au fost expuse statuile personalităților ilustre ale timpului. În centru, se află statuia lui Apollo, care a devenit cel mai mare centru religios al orașului. Un fel de Dumnezeu, cea mai venerată zeitate din Pompei: zeul zilei, al luminii și al artelor, al profeției, protector al poeziei și al muzicii, conducătorul corului muzelor și personificare a Soarelui.
O divinitate complexă, grecească, venerat ca fiu al lui Zeus și al zeiței Artemis, cel mai frumos dintre zei, întrupare a conceptului de kouros (tânăr nobil, atletic și fără barbă), apare în câteva imagini cu pectoralii proeminenți, ieșind din apă, înconjurat de frumoase nimfe, în timp ce conduce un car, tras de câțiva cai frumoși, înzestrat cu ambele atribute sugerate de arcul care simboliza distanța, moartea, teroarea, uimirea și lira care proclama bucuria comunicării cu Olimpul prin muzică, poezie și dans. Multe relații amoroase, unele cu final tragic. Daphne, încercând să scape de el, a fost transformată într-un dafin, arborele său sacru; Coronis a fost ucisă de sora geamănă a lui Apollo, Artemis, dovedindu-se infidelă; Cassandra a fost înzestrată cu harul profeției, dar respingându-l, a fost pedepsită ca profețiile sale să nu fie crezute. A devenit cel mai mare centru religios al orașului, până într-o zi, când, odată cu sosirea cultului lui Jupiter, și-a pierdut din importanță și altă zeitate a început să fie venerată. În timpul cutremurului din 62 d. Hr., premergător erupției vulcanului Vezuviu, anticipându-l, o parte din templul construit lui Jupiter pentru a-l venera a fost distrus. Timpul nu a fost suficient pentru câte aș fi vrut să aflu. Mi s-a părut interesant că arheologii au intuit care era piața de pește, după oasele identificate în canal, după 17 secole.
Muzeul din Pompei, numit Antiquarium, construit de Giuseppe Fiorelli între 1873-1874, în apropierea Templului lui Venus, oferă vizitatorilor povestea Pompeii, de la porțiuni de ziduri ornate cu fresce din vilele bogaților (Casa Brățării de aur) descoperite de arheologi și scoase la lumină, până la inscripții, obiecte menajere, Tezaurul de argint Moregine, obiecte diverse specifice preocupărilor vieții cotidiene etc. Locuitorii din Pompeii au produs vin, și-au construit vile elegante, și-au planificat viața fără să intuiască că stau sub genele și în vizorul unui monstru. Nimeni nu a scăpat de gazul toxic și de cenușa strălucitoare expulzate cu dărnicie de înverșunatul Vezuviu. La Antiquarium, în ultima încăpere, am văzut monede, elemente de ținută vestimentară, dar și mulaje cutremurătoare ale rămășițelor umane, asfixiate sau acoperite de lavă. De la construcții, la picturile din interiorul locuințelor, ținuta femeilor eternizată în picturi și aspectul bijuteriilor, totul e marcat de rafinament, opulență, eleganță vizibile până și în forma unei pâini carbonizate la erupție, conservată și expusă în incinta muzeului din Pompei.
Un alt obiectiv turistic trecut în agenda oricărui vizitator este Casa del Poeta Tragico, numită și Casa Homerică sau Casa Iliadică, casa nr 12, în Regio VI, Insula 8, partea vestică a așezării, cu vedere la Via di Nola, una din cele mai importante străzi din Pompei, renumită pentru mozaicul cu inscripția Cave Canem! (Atenție la câini!) și pentru frescele care înfățișează scene din mitologia greacă. Mozaicul este un semn al distincției, prezent în multe alte case din oraș care aparțineau romanilor bogați. Nu mi-am putut imagina că un poet la anul 79 d. Hr., putea trăi într-o asemenea opulență. De ce mă mir? N-ar trebui. Talentații noștri scriitori care au creat, într-un singur an, după gratii, câte zece cărți, când au fost puși în libertate, s-au întors în palate și mai și. Vizualizând o reconstituire în 3D, la Muzeul Virtual din Herculaneum, comparativ cu locuințele altor proprietari cu fresce și mozaicuri din Pompeiul antic, casa impresionează prin decorațiunile interioare, nu doar ca număr, ci și prin înalta execuție artistică.
Cave Canem! a devenit o sursă de venit pentru comercianții de suveniruri din Pompei, Napoli, Sorrento, Herculaneum, Capri, toți vând renumitele plăcuțe din ceramică pe care sunt încrustate imaginea câinelui și celebra inscripție. Fiecare turist ar vrea să ia cu sine o amintire materializată într-un obiect ori într-o emoție, o imagine care l-a tulburat, un chip de pe stradă, un colț din splendida natură a provinciei, o palmă din cerul ireal de albastru al insulei Capri, o frântură din frumusețea obiectivelor impresionante ca număr. Mă gândesc că am putea și noi, după modelul Poetului Tragic, să punem tăblițe la poartă cu inscripții, dar cu un alt text, mai apropiat de realitatea noastră, Cave populum! Se poartă! În Napoli, există afișe cu celebra Attenti alle borse…
Casa del Fauno, Casa nr. 15, este una dintre cele mai mari case din Pompei, cu un interior aproximativ de 3000 de metri pătrați; planul ei acoperea o suprafață de peste 30.000 metri pătrați, comparabilă ca dimensiune cu palatele elinești, cu atrium și peristil. Bogăția și nivelul social al proprietarului sunt deja percepute de la intrare: trotuarul poartă inscripția de bun venit, Have!, în limba latină; ușa maiestuoasă este încadrată de stâlpi cu capiteluri decorate, podeaua, la intrare, este încrustată cu triunghiuri policrome în marmură galbenă, verde, roșie și roz. Tot aici, se află și celebrul mozaic din secolul II î.Hr. cu bătălia dintre Alexandru cel Mare și regele persan Darius. Originalele mozaicurilor și ale statuii Faunului le-am admirat la Muzeul de Arheologie din Napoli. Totul e marcat de măreție și eleganță, iar invitația Have! spune foarte mult despre proprietarul acestei locuințe, de fapt, un palat. Decorațiunile sunt excepționale. În centrul atriumului principal, se află o copie a celebrei statui a satiricului dansator sau Faun care a și impus numele Casa Faunului, zeul fecundității din mitologia romană, divinitate romană campestră, al câmpiilor, munților, al pădurilor și turmelor, reprezentat ca un bărbat cu corpul păros, cu picioare și coarne de țap și cu urechi mobile, care era celebrat de romani în serbările numite Lupercalii. Termenul provine din latinescul faunus. Aceste două obiective turistice, Casa Poetului Tragic și Casa Faunului, m-au impresionat și am înțeles ce importanță acordau romanii artei, în general, artei teatrale, în special.
Cele două teatre, Teatro scoperta și Teatro coperta, Teatrul Mare, Grande, Teatrul Mic, Piccolo, cu o acustică foarte bună, apropiate ca număr de locuri, erau infinit mai mari decât necesarul și așteptările artistice ale așezării, dar se pare că erau locuitori educați, cu un înalt simț artistic și spirit civic. În Teatrul Grande, funcțional și astăzi, am rostit câteva replici din piesa Vieți duble, autoare subsemnata. Intrând în rol „Sonia: Aveți o imaginație fără limite. Filosofia dumneavoastră nu este însă corectă. Sensul ultim nu se lasă niciodată captat. El rămâne definitiv provizoriu și nu e mai mult decât un semn al orgoliului. Numai formele sunt vizibile. Sunteți un don Quijote. Nu veți descoperi niciodată nimic. Ca și ceilalți oameni, care nici nu se preocupă să descopere ceva. Eliminați trufia de a crede că veți fi primul care va afla marele adevăr. Și, mai ales, lăsați femeia în pace, n-o transformați în subiect de artă, pentru că eșecul va fi sigur. Niciodată nu veți surprinde miezul tragic ascuns adânc în trupul ei. Ce ironie! Acest trup, în loc să fie venerat de zei, a fost destinat plăcerii. Oamenii de rând se înfruptă din el, iar pictorii, imbecilii, scuzați-mă, fac exact același lucru, umplând pânzele cu nuduri. Lumea nu există ca să fie cunoscută”. Publicul, se înțelege, vizitatorii, apoi cei din proiect, fără să știe exact ce se întâmplă, după un moment de nedumerire, au aplaudat din suflet. Da, a fost un moment plăcut! Pentru o clipă, m-am văzut pe scenă, dar cineva din primul rând îmi face cu mâna și mă întreabă:
- Cassandra, tu, aici?
- Privesc în jur. Grupul s-a risipit. Nu e nimeni în jurul meu, dar dialogul continuă. Nu știu cine e Cassandra, îi răspund, mă confunzi.
- Ești Cassandra!
- Sunt Caliopia, nu Cassandra, mă confunzi!
Privesc în jur, vreau să înțeleg ce se întâmplă. Schimbul de replici a durat puțin, câteva fracțiuni de secundă. Ce a fost asta? mă întreb. Sunt nedumerită. Voi afla, probabil, la timpul cuvenit. „Cassandra”, în mitologia greacă înseamnă distins, ales și am atribuit personajului principal din romanul „Năluca” acest nume. Casandra, muritoare, fiica cea mai frumoasă a regelui Troiei, Priam, și a Hecubei, preoteasa lui Apollo, i-a refuzat dragostea, dar a făcut un pact cu zeul, în schimbul unei întâlniri carnale, pentru a primi darul profeției. Rănit de respingere, a înzestrat-o cu darul profeției, dar a pedepsit-o, în același timp, ca spusele sale să nu fie crezute. Interesant este, că în romanul „Năluca”, personajul principal, ca și Cassandra mitică, are un destin complex. Personajul are o viziune clară, penetrantă, dar țesătura de intrigi în care este arucată de un destin nemilos, ca și instanțele la ușa cărora bate, o fac să rămână captivă între barierele ridicate de societate prin slujitorii ei, care-i refuză vehement adevărul. Văd, între destinul personajului Casandra și Cassandra mitică, asemănări. Dar de ce mă strigă cineva invizibil cu numele Cassandra? Iată o întrebare, la care sper să găsesc un răspuns plauzibil.
M-am așezat pe o treaptă de piatră, în fața scenei. Vreau să văd ce simt, cum mă simt. E mare, impunător, cât un Teatru de Vară astăzi, dar nu de la noi…Noi nu avem un Teatru de Vară nici grande, nici piccolo la cei 900.000 de locuitori ai orașului și mult peste un milion de suflete la nivelul județului. Ce mult a scăzut nevoia de frumos, de educație, de artă autentică la omul modern! Cu ani în urmă, răsfoisem Obsolescența omului, cartea filosofului german Gunther Anders, un fel de manual de manipulare a maselor.
Pentru a înăbuși în avans o revoltă, nota filosoful, este „suficientă reducerea semnificativă a nivelului și calității Educației”, pentru că limitarea orizontului de gândire, de cunoaștere a omului, preocupările lui strict materiale, instinctuale, mediocre nu vor face posibilă capacitatea sa de a reacționa, de a se revolta. Același filosof sugera ca instrumente de manipulare cu succes folosirea „convingerii”, nu a violenței, „pălăvrăgeala, sexualitatea în prim-planul intereselor umane, ca anestezic social, iar consumul, standardul fericirii umane”.Se îndoiește cineva de actualitatea acestor idei gândite de om împotriva omului?
Lumea globalizării cucerită de piață, dopată de televiziune, sport, internet, inteligență artificială, trăind, în același timp, pe fondul unei crize generale a sensurilor vieții, un dezastru cultural și educațional global, reprezintă un simptom îngrijorător al barbarizării societății viitorului. E vizibil, cu ochii închiși, efortul depus de națiunile lumii, ca să acapareze controlul uman cu argumente îmbrăcate în surogat. În final, înțelegem că miza e tot puterea. Principiul potrivit căruia minoritatea se supune majorității a apus de mult. Astăzi, majoritatea este constrânsă să se supună minorității, nefirescul trece drept firesc, răul este văzut ca bine, și, mai mult, democrația se limitează numai la actul alegerii unor indivizi mediocri și obedienți cauzei și scopului globalizării.
Cave Populum! îmi revine ca un răspuns, în reflex, în procesul de decădere și pierdere a demnității umane. Homo homini lupus est! Emisiuni tv. excesiv erotizate, minorități sexuale, cazuri de violență, crime odioase mediatizate la ore de mare audiență, sume uriașe furate, dosite, trădări, amantlâcuri, manipulare grosieră, la vedere, actul medical banalizat, profesionalismul în cădere liberă nu fac decât să coboare standardele de așteptare și de viață ale omului, în numele unor valori democratice, dar banalizate.
Individul social se simte agresat de numărul mare de localuri care cultivă și promovează viciile; restaurante, baruri multe și non-stop, cluburi de noapte, industria video chat-ului; minimarket-uri, hipermarket-uri, multe, să fie mulțumit tot Occidentul că are piață de desfacere în Româna, la cel mai penibil raport calitate-preț, preț mare, calitate nicht. Îmi alung gândurile. Prin conștientizarea dramatismului existențial îmi fac rău mie și altora. Vreau să mă bucur de tot ce văd, să aspir toate informațiile, a doua oară, cine știe, dacă va mai fi!
Coresondență de la Prof. Caliopia Tocală Hodorogea (Colegiul National „G. Ibraileanu” Iasi), dramaturg, poet, eseist, jurnalist, Membru USR Iași, membru UZPR Iași – Moldova
Nota redacției. Caliopia Tocală este profesor de limba şi literatura română la Colegiul Naţional „Garabet Ibrăileanu” din Iaşi. În acelaşi timp, este autor de romane şi de teatru. Printre altele, a scris trei romane pe care le-a dramatizat, acestea fiind publicate ca piese de teatru independente. Astfel, romanului său de debut, În captivitate, îi corespunde piesa de teatru „Captivi”, romanului Simfoniile destinului–„Vieţi duble”, iar romanului Gemenii–piesa de teatru „Alter ego” (…).
„Caliopiei Tocală în general, s-ar putea spune că reies idei similare–nu e clar cine eşti (a cui dublură eşti), dacă trăieşti propria ta viaţă sau o existenţă străină, viaţa altcuiva, în acest mod înstrăinarea din teatrul absurd sau din existenţialism dând naştere unor situaţii concrete, imaginate de autoare, cu replici şi personaje, la baza cărora stau idei, iar nu imagini. În acelaşi timp, un alter ego ar putea oricând să-ţi dejoace planurile, pentru că nimic nu e-n favoarea celor ce viermuiesc prin lumea personajelor din teatrul Caliopiei Tocală, nici destinul, nici semenii, nici măcar propria persoană. În această dezordine totală, în care existenţa nimănui pare să nu aibă sens, rămâne deschisă întrebarea dacă ne mai putem aştepta la o salvare, iar în cazul că răspunsul ar fi pozitiv, din partea cărei instanţe divine sau umane.” (Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru, membru AICT)
Articol asociat
Anexa. Lista publicațiilor partenere cu redactori șefi ai UZPR
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației
[…] […]
[…] „Cave Populum” (Fragment 2) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educaționa… […]