Immanuel Kant – Despre facultatea de judecare. Contraargumente – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică cu caracter academic, franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe). Corespondență de la Dr. Petru Ababii (scriitor și filosof, Republica Modova – Chișinău) în colaborare cu Thomas Csinta (research professor, director & redactor șef al Jurnalului Bucureștiului)

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe

Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main and only purpose! Jurnalul Bucureștiului aims to be an online newspaper for information and debate of citizens’ problems and events.

The principles that will be at the basis of this publication are: 

– Democracy cannot exist without opposition

–Elected representatives are our representatives and not our masters

– Criticism fosters progress

–Free speech-an important factor in correcting the deviations of power.

Organisation Internationale de la Francophonie

„Facultatea de judecare în genere este facultatea de a gândi particularul ca fiind cuprins în general„ (Critica facultăţi de judecată. Emmanuel Kant). Să precizăm la început ce are în vedere Kant prin facultatea de judecare. Potrivit citatului său, el priveşte facultatea de judecare  ca pe o capacitate de a gândi căreia nu-i dă un conţinut cu sens de a supune criticii nişte lucruri potrivit unor principii şi legi prestabilite canonic. Facultatea de judecare în viziunea sa este o „gândire a particularului ca fiind cuprins în general”. Însă oare necesită o gândire mai profundă particularul cuprins în general decât necesită generalul pentru a-i fi descoperită structura (regula, principiul, legea)?

De aceea ideile  desprinse  din  gânfirea  generalului vor  fi mai  credibile și  mai  sustenbile  decât  cele  concluzionate  din  gândirea particularului.  Şi atunci de ce insistă  autorul pentru a defini facultatea de judecare tocmai ca fiind legată de facultatea de a gândi particularul? Ori, omul are de a face în viaţa de toate zilele cu lucruri definite de natură mai mult prin general care înglobează în sine regula, principiul, legea întruchipate în ele (fiinţe ca fiinţare) ca fenomenologii ale lor. Drept urmare adevărata facultate de judecare (dacă e să folosim termenul lui Kant) este nu facultatea de a gândi paricularul, ci de a gândi generalul  căruia i se însumează particularul prin descifrarea lui. De fapt, ar fi corect să spunem nu „facultatea de judecare”, ci facultatea de gândire, deoaree (vezi mai sus) judecarea se face în spirit de critică aplicată conform unor principii şi legi prestabilite. Pentru a aprofunda înţelesul noţiunii facultăţii de gândire este necesar de a înţelege ce este ea ca atare, şi a-i stabili poziţia ierarhică în procesul de cunoaştere, având în vedere că filosoful considera, că facultatea de judecare  (gândire) „indică a priori condiţiile în care, în mod exclusiv, poate fi realizată subsumarea”. Spune el „Dacă este dat generalul (regula, principiul, legea), atunci facultatea de gândire care îi subsumează particularul (şi atunci când ca facultate de judecare  transcendentară, indică a priori condiţiile în care în mod exclusiv, poate fi realizată subsemnarea) este determinativă”. (Critica facultăşii de judecată. E Kant).

Gândirea nu poate fi altceva decât produsul unei evoluţii ontologice a biologicului omului,  care în prezentul ei se face cu elementele concrete ale sale puse în mişcare de toată fenomenologia complexă morfologică sensibilă a lui. Aşadar, gândirea conţine în ea în mod evident şi elocvent principiile după care funcţionează însăşi dinamica morfologică a acestor elemente, constituind principii în cauză. Ca fenomen, gândirea înglobează în ea particularul, adică tocmai aceste elemente- produse adunate ontologic în general. Astfel nu are loc, de fapt, o subsumare, ci o însumare ca dinamică, şi achiziţionat ca produs finit concretizat în clipa particularului. Atare stare a particularului însumat determină situaţia numită transcendenţă,  caracteristică pentru tot procesul gândirii (vezi gândirea ca un  proces dinamic). De aceea facultatea de gândire transcendentală (să acceptăm totuşi termenul folosit de Kant pentru o mai facilă explicare a lucrurilor şi a fi în concordanţă cu el) nu „indică a priori condiţiile în care în mod exclusiv poate fi realizată subsumarea particularului”, ci indică concomitenţa (sincronismul) în regim de însumare a lor, şi apariţia în timp real a altor condiţii în care se va putea realiza însumarea. Prin urmare facultatea de gândire nu este determinativă, ci este determinată de aceste condiţii în concordanţă cu prezentualizarea temporalităţii.

Apriorismul apariţiei condiţiilor în care poate fi realizată subsumarea conform lui Kant indică existenţa unei origini a lor aflată în afara lăcaşului în care se manifestă, dar nu legată de o origine comună cu a celui ce judecă, subsumare care face parte din acesta. Ori, un astfel de apriorism (o astfel de origine) nu poate fi subsumat(ă), pentru că condiţia ca atare nu poate fi ruptă de suportul (substratul) ei care este însăşi fiinţa umană. Ea poate să apară numai în şi cu concomitenţa dinamicii proceselor fenomenologice ce se petrec în fiinţa care gândeşte. Dacă condiţia apare în fiinţă, atunci are drept bază sine-le ei ca Sein, şi numai în această calitate capătă un apriorism prin deducţiile apărute în procesul de gândire (facultăţii de judecată). Deci, condiţiile sunt a priori numai ca parte a Sein-ului, deoarece împreună au o origine comună şi nu apar a priori în afara acestuia (originii). Filosoful în atare ipostază le vede.

Dr. Petru Ababii – „omul revoltat”. Orgoliile contemporane ale modului de a gândi kantian, heideggerian şi hegelian – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sursă sigură de informare). Corespondență de la Dr. Petru Ababii (scriitor și filosof, Republica Modova – Chișinău). Comentariul poetului, eseistului și traducătorului trilingv german Dr. Christian W. Schenk din Boppard (Renania-Palatinat), membru corespondent al Berlin-Brandenburg Academy of Sciences and Humanities (membru în Staff al Jurnalului Bucureștiului)

Facultatea de judecată fără origine născută a priori în care poate fi realizată subsumarea particularului el o numeşte raţiune pură. Pe când, de fapt, ea este legată integral cu ducerea în fapt, adică cu fiinţa ca fiinţare. De aceea nu avem de a face cu o gândire pură, ci cu una impură. Kant ca şi orice fiinţă a posedat, aşadar, o gândire (facultate de judecată) impură. Şi atunci cum a putut judeca el cu o gândire impură o aşa numită gândire pură presupusă a exista în cugetul unui om. În ipostază de spirit moştenitor al ideii de fiinţă, raţiunea pură se localizează în Sein, însă fiind legată de fiinţare devine în acest mod impură. Despre această judecată se poate doar vorbi în lumina posibilităţilor pe care le oferă numai credinţa, adică încrederea că există dincolo de fiinţă în ideea de fiinţă ceva absolut şi veşnic ce nici într-un fel nu poate fi descifrat, pentru că fiinţarea nu este absolut şi cu uneltele ei acesta nu poate fi pătruns, deoarece fiinţarea este în consecinţă. În situaţia lui fiinţială Sein devine Dasein-fiinţă ca fiinţare, căpătând astfel o cu totul altă manifestare – manifestarea în cum şi nu în ce. Când autorul vorbea despre critica raţiunii pure interpreta în felul său „impur” o gândire a sa la fel de impură pe care o considera pură.

FILOZOFIA, ȘTIINȚA, RELIGIA și POLITICA (20) – Immanuel Kant

Filozofia, Știința, Religia și Politica – Martin Heidegger (de la corespondenta permanentă a Jurnalului Bucureștiului Vavila Popovici, poet, prozator, eseist, SUA – Stamford, Connecticut)

În definitiv facultatea de judecată fiind impură în toate cazurile nu poate fi determinativă, ci este determinată de fiinţa ca fiinţare. Ideea în absolut (ideea de lucru) stă la originea a tot şi a toate care ţin mai mult de funcţionalitatea (impuritatea) decât de puritatea lor. Când vorbim de puritate avem în vedere starea absolutului nesupusă relativităţii  independentă de existenţialitate, din care motiv nu putem considera fiinţarea o stare pură. Căci, raportăm totul la absolut şi nu la ceva rupt din el-fiinţare (existenţă). Faptul că oamenii posedă capacităţi diferite ale facultăţii de judecată este explicat de gradul diferit al dinamicii proceselor morfologice influenţate de potenţialul biologic de natură ontologică depozitat în ele. Aşadar, facultatea de judecată este determinată de aceşti factori în mod direct. Astfel se explică capacitatea diferită a facultăţii de judecare a lor care la unii este genială, la alţii medie, la alţii mediocră etc. În acest domeniu experienţa ontologică joacă un rol important. Aşa cum generalul este particularul însumat, atunci gândirea generalului se va face cu aceleaşi elemente funcţionale ale ei cu ajutorul cărora se face şi gândirea particularului, adică cu elementele reflexive. Gândirea particularului se realizează de asemenea cu aceste elemente, pentru că nicidecum nu ne putem închipui gândirea ca fiind ruptă de reflexe (sesizare). Ori, gândim particularul din general sau gândim generalul cu particularul, o vom face cu mijloacele funcţionale legate de reflexe. De aceea orice facultate de judecare va fi reflexivă cu diferite grade de implicare a dinamicii morfologice bazate pe experienţa ontologică. Atunci când este dat generalul experienţa ontologică este valorificată mai în amănunt şi mai vast, decât atunci când este dat particularul. Pe când potrivit lui Kant „dacă este dat numai particularul, pentru care ea trebuie să găsească generalul atunci facultatea de judecare este doar reflexivă” (Critica facultăţii de judecată. E. Kant. p.25).

Fără a intra în materia raţiunii pure (lucru de altfel imposibil), el credea că o poate judeca (o poate supune criticii) cu o raţiune impură, ce este acelaşi lucru cu a încerca să înveţi a înota în apa unui râu fără a intra în el, fapt ce-l deosebeşte de Heidegger care pentru a se învăţa să înoate în apa râului în care se afla a ieşit din el ca să facă acest lucru pe uscat. „Facultatea de judecare determinativă care stă sub legi generale transcendentale date de intelect este doar subsumatoare, legea îi este prescrisă a priori iar ea nu are nevoie, aşadar, să-şi caute o lege proprie pentru a putea subordona generalului particularul din natură”. (Critica facultăţii de judecată. E. Kant)

Dacă ar fi determinativă şi subsumatoare ca fiind prescrisă a priori, atunci ea ar poseda aceleaşi legi ce ar determina aceleaşi capacităţi ale facultăţii de judecare pentru toţi oamenii. Dar ştim că fiecare dintre ei au capacităţi ale facultăţii de judecare diferite. Însăşi acest fapt ne vorbeşte că ea nu este prescrisă a priori, şi nu este determinativă, ci determinată de simultanietatea proceselor morfologice care se petrec pe baza reflexivităţii structurilor ei biologice. Putem vorbi despre apriorismul ei numai în general ca mişcare (dinamică)-impuls primar, şi nu ca diversitate dinamică a acestor impulsuri în structuri morfologice spaţio-temporale. Ea „nu are nevoie să-şi caute o lege proprie” numai din punctul de vedere al impulsului primar al mişcării. Legile proprii de funcţionare şi le stabileşte în conformitate cu datele experienţei ontologice. „Dar acele legi (legile transcendentale a priori ale facultăţii de judecare n.n.)-spune autorul-lasă nedeterminat formele atât de diverse ale naturii…” (Critica facultăţii de judecată. E. Kant).

Dacă gândirea (facultatea de judecare) ţine de fiinţă ca fiinţare care face parte la rându-i din natură, atunci ca determinat (produs) al fiinţei (naturii) nu lasă nedeterminate, dar dimpotrivă face parte din determinarea lor proprie (se determină pe sine) ca capacităţi diferite de a gândi, determinând în acelaşi timp şi formele atât de diverse ale naturii (în acest context să avem în vedere urmările capacităţilor de implicare a omului în procesele naturii). „Principiul facultăţii de judecare privitor la forma obiectelor naturii care stau sub legi empirice în genere-spune Kant-este finalitatea naturii în diversitatea ei căci conceptul unui obiect întrucât el conţine totdeauna temeiul realităţii acestui obiect se numeşte scop, iar concordanţa unui obiect cu acea alcătuire a obiectului care este posibilă doar potrivit scopurilor se numeşte finalitatea formei sale”. (Critica facultăţii de judecată. I. Kant)

Am stabilit că principiul facultăţii de judecare nu este determinativ, ci determinat de aşa numitele legi empirice sub care stă natura. De aceea principiul facultăţii de judecare privitor la forma obiectelor nu este finalitatea naturii în diversitatea ei, ci dinamica naturii în diversitatea ei, pentru că diversitatea reprezintă rezultatul mai degrabă a unei mişcări, dar nu a unei finalităţi. Astfel conceptul unui obiect, întrucât el conţine temeiul dinamicii lui, nu se numeşte scop, ci însuşire-însuşirea evidenţei acestuia în timp care determină conceptul şi el în schimbare manifestat diferit la diferiţi oameni. Drept urmare concordanţa unui obiect cu acea alcătuire a obiectelor care este posibilă doar potrivit însuşirii dinamicii lor nu se numeşte finalitatea formei sale, ci continuarea evoluţiei formei sale, deşi aparent ea pare finalizată fiind doar o aparenţă, pe când în esenţă omul nu poate sesiza schimbările esenţiale care au loc în structura şi implicit în forma obiectului la nivel microscopic. Altfel spus atât forma obiectelor cât şi principiile facultăţii de judecare pe care acestea le determină vor fi schimbătoare (în dinamică), ce fiind raportate la o constantă primordială vor fi relative, adică impure. Acest concept este reprezentat de natură şi face parte din ea tot aşa cum natura conţine temeiul intelectului omului şi nu a impulsului ei primordial care ţine de Sein. Facultatea de judecare nu este din cauza acestui motiv în stare să aprecieze (să definitiveze) finalitatea formei unui lucru, ci poate  discerne doar aparenţele ei exterioare aflate în dinamică continuă, şi în acelaşi timp mult mai mult în mod inconştient integrându-se în chiar procesul morfologiei structurilor biologice ale fiinţei umane. Aşadar, deoarece principiul facultăţii de judecare privitor la forma obiectelor nu constituie finalitatea naturii, el nu poate fi a priori cu atât mai mult că îşi are originea în facultatea de judecare reflexivă (impură).

Dr. Petru Ababii (scriitor și filosof, Republica Modova–Chișinău)

Născut la 8 iulie 1947 în satul Fântâniţa (raionul Drochia, Republica Moldova), în 1972 Petru Ababii, a absolvit Institutul de medicină din Chişinău (Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu” din Republica Moldova-USMF). A lucart un timp ca medic generalist în Orhei (municipiu din partea centrală a Republicii Moldova, situat la cca 50 km spre nord de Chișinău, pe malul râului Răut, fiind centrul administrativ al raionului cu același nume și unul din principalele centre economice ale regiunii centrale a țării). Pasionat de filosofie are în palmaresul său o serie de publicații în reviste cu caracter academic și câteva cărţi pe teme filosofice printre care următoarele titluri, toate cu tematică filosofică:

• „Animus+Animus/Anima—Anima! sau Narcis Hiperionic”, Chișinău, 2005
• „Transmulticulturalismul monoteist sau transcendență și creștinism”, 2008
• „Decodificarea logigramei în ivonicul filosofic al lui Petre Țuțea”, 2010
• „Creștinismul. O descifrare în esențial a Evangheliei după Matei”, 2012
• „Prim adevăr și interpretare în aspect filosofic, sociologic și literar”, 2013
• „Aforisme, Gânduri, Reflecții”, 2020
• „Geneza metafizică a gândirii critice, genialității și înțelepciunii umane”, în pregătire
• „Gândirea critică filosofică”, în pregătire

Notă. Alte articole ale autorului Petru Ababii în Jurnalul Bucureștiului