Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe
Astfel că îmi amintesc, atât de real îmi amintesc serile în care stăteam toți cinci în pat, tata băga surcele în soba mica, se simțea miros de lemn ars, de cenușă, noi ne jucam în pat cu mingi făcute din șosete vechi, mama ne citea cu voce tare, noi cu o ureche ascultam poveștile spuse de ea, cu cealaltă ureche ascultam chicotele surorilor. Era cald, era adăpost, era ca într-un pântec în care ne culcușeam ferite de ger, de ploi, de frică. Tata era tare nepriceput, nu știa să repare, să meșterească, nu știa să schimbe, să peticească ceea ce nu mergea. La început, neîndemânarea asta era prilej de glume, de chicote, apoi, cu timpul au început ironiile, înțepăturile. Mai apoi, s-au transformat în certuri, mama devenea nervoasă, se cufunda din ce în ce mai mult în gânduri, devenea ursuză, nu prea știam cum să-i intrăm în voie, de multe ori, încercând să-i atragem atenția, o enervam cu zarva. Tata, era foarte cheltuitor, nu știa valoarea banului și când lua leafa, arunca cu banii, fără să se gândească la mama care se chinuia să ne țină, să ne sature. Mai târziu, când am mai crescut am observat că mama și tata nu-și vorbeau uneori, apoi iar am mai crescut și am prins priviri încărcate cu dispreț, cu reproș, din ce în ce mai rar cu întrebări. Probabil, deja, în timp ce noi creșteam, răspunsurile se primiseră. Vedeam, aș fi vrut să nu văd.
Tata era frumos, părul negru, des, dat pe spate, într-o coamă, trăsături regulate, nasul drept, buzele pline, conturate, dar nu asta plăcea celor din jur, ci aerul lui de neajutorat, era înalt și părea firav, parcă avea nevoie de sprijin când mergea, să nu se clatine. Mai târziu, aproape adolescentă, când începeam să conturez lumea mea, am înțeles că de fapt, tata era un vânător. Când apărea o femeie frumoasă în jur, începea să freamăte, nările lui parcă tremurau, ochii deveneau atenți. Mama vedea transformarea și suferea. Se închidea în ea. Mama era mama, nu mi-am pus problema dacă era frumoasă, acum privind înapoi, îmi dau seama că era ștearsă, avea un păr decolorat, încerca să-l îngrijească, dar era moale. Trăsăturile poate că erau frumoase luate separate, avea ochi mari, de copil, era mica și subțire, dar ansamblul era comun. Îl iubea pe tata, știam asta intuitiv, de când eram mică.
Pe tata îl chema Ion. La fel, Ion îl chema pe căruțașul care ne aducea laptele de două ori pe săptămână. Mi se părea atât de ciudat ca doi oameni atât de diferiți să poarte același nume, în mod sigur dacă numele ne caracterizează, pe unul din cei doi, ori pe tata, ori pe lăptar numele nu-l caracteriza. Doar mama făcea diferența, pe tata îl striga blând, parcă răsfățându-l, parcă cedându-se pe ea, accentua I-ul care devenea cam doi de I, iar la final tonul devenea întrebător. Pe lăptar îl striga scurt, parcă tăia numele cu barda. Nu ridica la sfârșit tonul, întrebător, ci-l făcea poruncitor, ca o domniță, și puțin cam disprețuitor, semn că o influențau toate lucrurile spuse pe ascuns, de Leana, soția lui Ion, când o prindea singură, pe mama. În chemarea aceea, mama îl certa pentru metehnele lumești, pentru vânătăile Leanei, pentru femeile pe care le căuta, și cred că puțin, strigându-l pe Ion, mama îl certa și pe tata, pentru tot ce nu putea să-I spună în față. Ce bine, când pe doi oameni atât de diferiți, îi cheamă la fel! (…)
Ziua a început liniștit, ca orice zi de vară. Spre prânz, soarele deja dogorea, și noi, copiii ne retrăsesem la umbra dudului din poartă. Mă gândesc acum la pilda din Biblie, cu stăpânul care pleca în lume și a împărțit celor trei servitori câțiva talanți, să-i adune sau să-i scadă. În ziua aceea, eu am primit talantul meu, nu în sens biblic, pur și simplu se termina copilăria, inocența, naivitatea. Începea viața. Talantul era bagajul cu care porneam la drum. Pe la orele după amiezii, un strigăt a rupt liniștea, a spart cerurile, a căzut pe pământ.
Tanti Paulina, cu toată forța ei, striga la mama: „Gină, fată, vino repede că pică bărbatu-tău beat mort în poartă!” A fost trăsnetul care a pornit furtuna. A venit mama, de sus, din spatele curții, ca un gând, și în pașii ei a pus și dragostea toată și disperare, și întrebările ei toate și, cred, viața ei, toată. S-au adunat în porți toți vecinii, mama cu grijă i-a luat capul tatei în brațe: „Ioane al meu, ce-mi faci tu mie?”. Tanti Paulina îl văzuse venind de departe, clătinându-se, mai stând, mai mergând, cu cămașa ieșită din pantaloni, el, tata, atât de elegant mereu, cu părul răvășit, cu cravata întoarsă, el care nu bea niciodată. În poartă, s-a prăbușit, iar mama, luându-l în brațe simte că nu miroase a alcool.
– Gino, fată, nu e beat, zice tanti Paulina, făcu apoplexie. Un muget trecu din rărunchii mamei, din poartă în poartă, din zid în zid, și se pierdu în neant. Avocatul care stătea câteva case mai încolo, judecă primul, avea o motocicletă veche, cu ataș, o așeză pe mama cu delicatețe, și-i puse pe tata în brațe, înghesuit, inconștient, abia respirând. În praful de după plecarea motocicletei, am rămas împietriți, toți cei ieșiți în poartă, trovanți aruncați de natură din loc în loc.
Câte ore am rămas în poartă? Câți ani? câte vieți? Nu mai știu, eram spartă în bucăți, mă lăsasem fără vlagă în genunchi, sprijinindu-mă de poartă, aș fi vrut să se uite cineva la mine, din privire îmi dădeam seama dacă sunt întreagă sau chiar sunt bucăți împrăștiate peste tot. Dacă cineva se uita strâmb la mine, era clar, eram frântă în bucăți aruncate pe jos. Dar toți ceilalți se uitau după colbul lăsat de motocicleta cu atașul lăsat mult spre dreapta. Spre seară m-am adunat ciob cu ciob, tanti Paulina a avut grijă de noi următoarele zile, făceam totul mecanic, iar ceea ce mi se spunea să fac, luam ca un ordin. Mâncam, mă culcam, ieșeam afară, vorbeam, erau ordine pe care le primeam de la tanti Paulina, și ca un soldat ordonat, respectam totul.
Mama a venit după două zile, mai bătrână cu mulți ani, mai slabă, mai tristă, mai ștearsă. Tata a supraviețuit, din fericire medicul care l-a tratat îl cunoștea, tata îi făcea rost de bilete la filarmonică. A supraviețuit, da, e un mod de a spune, tata n-a mai fost același niciodată. Vedeam măsura cu care ne evaluam viața, unii îi spuneau noroc, alții Dumnezeu, dar tata, nu mai era tata, și viața lui nu mai era viața lui. Parcă undeva, departe, se dăduse o bătălie între bine și rău, binele căzuse, răul câștigase, iar noi, fără legătură cu bătălia, suportam consecințele. Îmi priveam talantul din mână și știam că nu am cu ce-l înmulți, nu mi se dăduse nimic altceva, nicio știință, nicio putere, niciun talent, nimic, nimic….(Fragmente din volumul „Dimineața unui greier”)
Corespondență de la Conf. dr. Cristina–Mihaela Barbu (Craiova)
„Universitar de certă vocaţie pedagogică în Craiova….(cu două licenţe la Universitatea din Bucureşti, în chimie–1993 şi psihologie–2007, plus o a treia, în marketing), din 2009 Doctor în Chimie Analitică, cercetător ştiinţific cu intuiţii irefragabile, Doamna Cristina–Mihaela Barbu–mai presus de acestea–este un intelectual rasat şi scriitor cu talent incontestabil, bine cultivat….” (Dan Lupescu)
Cine sunt? Uneori adăpost. Alteori ploaie și vânt. Câteodată tac. De cele mai multe ori sunt vijelie, și în vorbe și în gesturi. Seara, târziu, scriu. Când mi-e frig, mi-e teamă! Când e soare, sunt umbra pe care o lasă pe pământ cei care mi-s dragi. Iubesc viața, iubesc oamenii, chiar și pe cei care au fost răi. Și ei m-au făcut să fiu eu, cea de acum. Și cei răi, și cei buni mi-au marcat drumul prin „marea trecere”, și după cum spunea un om drag, nimic nu este întâmplător! Sunt o femeie obișnuită care în viață a avut și are mult. Oameni care mă iubesc, rătăciri, regăsiri, dureri, bucurii, nașteri, renașteri, veniri, plecări, îndoieli, întrebări, și câteodată răspunsuri. Și în fiecare moment am avut puterea de a trece prin toate scriind. Uneori cu lacrimi, alteori cu zâmbete, cu muriri și nemuriri. Sunt fiecare din acestea. Sunt fiecare clipă trăită și sunt ceea ce va urma. Sunt amintirile regăsite în sertarul meu cu fluturi. Și sunt visurile cu care îmi mobilez ceea ce va veni. Și cele cu care alunec noaptea în somn. Toate amintirile așternute aici sunt ale mele. Cele din copilărie, cele trăite alături de părinți, de bunici. Povestea de dragoste nu îmi aparține. Este liantul care leagă amintirile.
Notă. A se vedea și alte articole ale autoarei în Jurnalul Bucureştiului
Centrul Gifted Education. În căutare de noi colegi pentru anul academic 2023 – 2024
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
[…] Fragmente din volumul „Dimineața unui greier” (Corespondentă de la Conf. dr. Cristina – Miha… […]
[…] Fragmente din volumul „Dimineața unui greier” (Corespondentă de la Conf. dr. Cristina – Miha… […]
[…] Fragmente din volumul „Dimineața unui greier” (Corespondentă de la Conf. dr. Cristina – Miha… […]
[…] Fragmente din volumul „Dimineața unui greier” (Corespondentă de la Conf. dr. Cristina – Miha… […]
[…] Fragmente din volumul „Dimineața unui greier” – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație c… […]