Astfel că îmi amintesc, atât de real îmi amintesc serile în care stăteam toți cinci în pat, tata băga surcele în soba mica, se simțea miros de lemn ars, de cenușă, noi ne jucam în pat cu mingi făcute din șosete vechi, mama ne citea cu voce tare, noi cu o ureche ascultam poveștile spuse de ea, cu cealaltă ureche ascultam chicotele surorilor. Era cald, era adăpost, era ca într-un pântec în care ne culcușeam ferite de ger, de ploi, de frică. Tata era tare nepriceput, nu știa să repare, să meșterească, nu știa să schimbe, să peticească ceea ce nu mergea. La început, neîndemânarea asta era prilej de glume, de chicote, apoi, cu timpul au început ironiile, înțepăturile. Mai apoi, s-au transformat în certuri, mama devenea nervoasă, se cufunda din ce în ce mai mult în gânduri, devenea ursuză, nu prea știam cum să-i intrăm în voie, de multe ori, încercând să-i atragem atenția, o enervam cu zarva. Tata, era foarte cheltuitor, nu știa valoarea banului și când lua leafa, arunca cu banii, fără să se gândească la mama care se chinuia să ne țină, să ne sature. Mai târziu, când am mai crescut am observat că mama și tata nu-și vorbeau uneori, apoi iar am mai crescut și am prins priviri încărcate cu dispreț, cu reproș, din ce în ce mai rar cu întrebări. Probabil, deja, în timp ce noi creșteam, răspunsurile se primiseră. Vedeam, aș fi vrut să nu văd.
Tata era frumos, părul negru, des, dat pe spate, într-o coamă, trăsături regulate, nasul drept, buzele pline, conturate, dar nu asta plăcea celor din jur, ci aerul lui de neajutorat, era înalt și părea firav, parcă avea nevoie de sprijin când mergea, să nu se clatine. Mai târziu, aproape adolescentă, când începeam să conturez lumea mea, am înțeles că de fapt, tata era un vânător. Când apărea o femeie frumoasă în jur, începea să freamăte, nările lui parcă tremurau, ochii deveneau atenți. Mama vedea transformarea și suferea. Se închidea în ea. Mama era mama, nu mi-am pus problema dacă era frumoasă, acum privind înapoi, îmi dau seama că era ștearsă, avea un păr decolorat, încerca să-l îngrijească, dar era moale. Trăsăturile poate că erau frumoase luate separate, avea ochi mari, de copil, era mica și subțire, dar ansamblul era comun. Îl iubea pe tata, știam asta intuitiv, de când eram mică.
Pe tata îl chema Ion. La fel, Ion îl chema pe căruțașul care ne aducea laptele de două ori pe săptămână. Mi se părea atât de ciudat ca doi oameni atât de diferiți să poarte același nume, în mod sigur dacă numele ne caracterizează, pe unul din cei doi, ori pe tata, ori pe lăptar numele nu-l caracteriza. Doar mama făcea diferența, pe tata îl striga blând, parcă răsfățându-l, parcă cedându-se pe ea, accentua I-ul care devenea cam doi de I, iar la final tonul devenea întrebător. Pe lăptar îl striga scurt, parcă tăia numele cu barda. Nu ridica la sfârșit tonul, întrebător, ci-l făcea poruncitor, ca o domniță, și puțin cam disprețuitor, semn că o influențau toate lucrurile spuse pe ascuns, de Leana, soția lui Ion, când o prindea singură, pe mama. În chemarea aceea, mama îl certa pentru metehnele lumești, pentru vânătăile Leanei, pentru femeile pe care le căuta, și cred că puțin, strigându-l pe Ion, mama îl certa și pe tata, pentru tot ce nu putea să-I spună în față. Ce bine, când pe doi oameni atât de diferiți, îi cheamă la fel! (…)
Anii aceia de început de copilărie au fost frumoși, eram copii și ne simțeam copii. Pe strada noastră, ca o coincidență se adunaseră numai proscriși. Lângă noi, stătea tanti Paulina, o femeie în vârstă, fără copii, cu fața frumoasă, deși zbârcită, slabă, adusă de muncă, o ajuta pe mama prin curte, o învăța să se gospodărească, să pună straturi de pătrunjel, leuștean, să facă mâncare cu ele, o învăța să ne iubească de la distanță, să nu ne răsfețe, că în viață nu ne va ajuta prea mult răsfățul. Omul ei, luat la bătrânețe, bea mult, iar ea se văita mereu, tot ce trăia era un prilej de văitat, era tot timpul nemulțumită, cu fața boțită, vorbea mereu, tocănea, bufnea. Mama era singura care o accepta, mai mult pentru că nu era atentă, era mereu cu gândurile ei și nu auzea nimic în jur. Într-o zi, când ne întorceam acasă, eu și mama, am văzut în prispa Paulinei un ghem de haine atârnând de o sfoară, i-am arătat mamei și după câteva secunde în care s-a dumirit ce se întâmpla, mama mi-a pus mâna la ochi, m-a dus în casă și a plecat în viteză. La câteva zile a fost înmormântarea celui cu care trăia Paulina, iar oamenii din jur spuneau că a fost vina ei, că n-a mai suportat bietul om văicărelile ei fără sfârșit. Nu înțelegeam asta, cum un om să fie vinovat de moartea altuia, așa, tam nesam, fără să facă nimic și la final să ajungă doar un boț de haine atârnând.
Mai încolo, stătea tanti Lili, casa era tot dărăpănată, nu avea bani să o ridice cât de cât, trăia doar într-o cameră, restul era căzut. Era tare bună la suflet, trecută prin viață, amărâtă, acum bătrână și gârboavă, nu avea decât cuvinte bune pentru toți. Niciodată nu am auzit-o vorbind urât de cineva, niciodată nu se plângea, își trăia viața așa cum îi fusese dată, nu avea copii, nu avea soț, lumea spunea că îi gătea nesărat, fără gust, fără să fiarbă legumele și asta îi grăbise moartea. Acceptase tanti Lili și asta, îi ierta pe toți, îi binecuvânta pe toți, se ferea de orice cuvânt urât de parcă o rănea organic. Nu avea pensie și mânca ce apuca, spre toamnă, se apuca să adune vreascuri și le căra în spatele cocoșat, în curtea casei. Se mișca la 90 de ani ca o zvârlugă, apoi într-o dimineață de iarnă, n-a mai apărut. După câteva zile a urmat altă înmormântare.
Dincolo de tanti Lili stătea o familie de pitici. Noi în poartă aveam un dud uriaș, nici măcar nu mai puteam să ne urcăm în el, ultimele crengi erau prea sus, avea o tulpină groasă după care mă ascundeam să-i văd pe pitici când veneau de la lucru. Erau altfel decât noi, aveau două mâini, două picioare, nas, gură, ca noi, dar erau diferiți și asta mă fascina. Răutatea din jur îi făcuse și pe ei urâcioși, se strâmbau la noi, învățaseră ascunzișul meu și mă speriau. Îmi era frică de ei, dar nu mă puteam opri, îi urmăream încontinuu ca să știu de ce sunt altfel. Aveau cea mai frumoasă grădină de pe stradă, curtea era plină de bujori mari, de toate culorile și dalii, margarete. Nu cultivau cartofi, ca ceilalți, aveau salarii bune și grădina o foloseau pentru relaxare. Dincolo de pitici, stătea o familie, ea judecătoare, el avocat, oamenii din jur spuneau că sunt căsătoriți de ochii lumii, că sunt pe invers. Orice ar fi însemnat asta, era ceva rău atunci, că toți vorbeau despre ei încet, atenți în primul rând să nu-i audă copiii. Era clar că ceva nu era în ordine. Nu știam ce, dar secretoșeniile astea transmise cu aer de confidențe, fiecare mai adăuga ceva, fiecare exagera, inventa, toate explodau în capul sărmanilor oameni, nevinovați de nimic, decât pentru faptul că trăiau pe o stradă de proscriși, în care fiecare voia să fie mai puțin proscris decât cei de alături.
În partea cealaltă a străzii stătea o familie de pocăiți, nici asta nu știam ce înseamnă, îi sfredeleam și pe ei cu privirea, îi cercetam, să văd în hainele lor, în gesturile lor, poate în ochii și gura lor ce înseamnă pocăiți. Erau săraci, cuminți, liniștiți, aveau 7 copii, și femeia era mai tot timpul cu burta mare, erau cei mai bârfiți de pe stradă, și ei simțind asta, treceau cu capul plecat, cu vina credinței. Casa mare a avocatului nu era prilej de bârfă ca șandramaua dărăpănată a pocăiților. Invidia pentru cei care aveau de toate nu se compara cu neînțelegerea pentru o viață cinstită. Cel care bea până la neștiință, era de înțeles „deh, grijile, sărmanul om!”, nu și cumințenia aceea naturală, zâmbetul acela armonios, dar umil. Era perfect normal și atunci, ca și în urmă cu 2000 de ani, să vrei bani, să ai bani, dar nu era normal să crezi. Nu știu care era relația mea cu Dumnezeu la vremea aceea. Nu-mi puneam problema asta. Credeam că Dumnezeu e un om, se vorbea uneori în jurul meu de El, în treacăt, lumea nu-și ocupa timpul cu discuții d-astea. Auzeam „cum o vrea Dumnezeu!”, sau „ne-o ajuta Dumnezeu!” și credeam că este cineva ca și noi. Când într-o zi unul din copiii pocăiți m-a întrebat: „Crezi în Dumnezeu?”, l-am întrebat „Cum adică?”. Chiar nu înțelegeam. Nu-mi pusesem problema asta, eram un copil, nimeni nu mă învățase despre asta. Nu știam că Dumnezeu e subiect de discuție, de doctrină, de viață. Cam asta era mediul în care creșteam, mahalaua de proscriși de la marginea orașului. firescul nostru de zi cu zi. Într-o zi, în liniștea asta, vara, cu căldură și soare, a venit furtuna. (…)
Ziua a început liniștit, ca orice zi de vară. Spre prânz, soarele deja dogorea, și noi, copiii ne retrăsesem la umbra dudului din poartă. Mă gândesc acum la pilda din Biblie, cu stăpânul care pleca în lume și a împărțit celor trei servitori câțiva talanți, să-i adune sau să-i scadă. În ziua aceea, eu am primit talantul meu, nu în sens biblic, pur și simplu se termina copilăria, inocența, naivitatea. Începea viața. Talantul era bagajul cu care porneam la drum. Pe la orele după amiezii, un strigăt a rupt liniștea, a spart cerurile, a căzut pe pământ.
Tanti Paulina, cu toată forța ei, striga la mama: „Gină, fată, vino repede că pică bărbatu-tău beat mort în poartă!” A fost trăsnetul care a pornit furtuna. A venit mama, de sus, din spatele curții, ca un gând, și în pașii ei a pus și dragostea toată și disperare, și întrebările ei toate și, cred, viața ei, toată. S-au adunat în porți toți vecinii, mama cu grijă i-a luat capul tatei în brațe: „Ioane al meu, ce-mi faci tu mie?”. Tanti Paulina îl văzuse venind de departe, clătinându-se, mai stând, mai mergând, cu cămașa ieșită din pantaloni, el, tata, atât de elegant mereu, cu părul răvășit, cu cravata întoarsă, el care nu bea niciodată. În poartă, s-a prăbușit, iar mama, luându-l în brațe simte că nu miroase a alcool.
– Gino, fată, nu e beat, zice tanti Paulina, făcu apoplexie. Un muget trecu din rărunchii mamei, din poartă în poartă, din zid în zid, și se pierdu în neant. Avocatul care stătea câteva case mai încolo, judecă primul, avea o motocicletă veche, cu ataș, o așeză pe mama cu delicatețe, și-i puse pe tata în brațe, înghesuit, inconștient, abia respirând. În praful de după plecarea motocicletei, am rămas împietriți, toți cei ieșiți în poartă, trovanți aruncați de natură din loc în loc.
Câte ore am rămas în poartă? Câți ani? câte vieți? Nu mai știu, eram spartă în bucăți, mă lăsasem fără vlagă în genunchi, sprijinindu-mă de poartă, aș fi vrut să se uite cineva la mine, din privire îmi dădeam seama dacă sunt întreagă sau chiar sunt bucăți împrăștiate peste tot. Dacă cineva se uita strâmb la mine, era clar, eram frântă în bucăți aruncate pe jos. Dar toți ceilalți se uitau după colbul lăsat de motocicleta cu atașul lăsat mult spre dreapta. Spre seară m-am adunat ciob cu ciob, tanti Paulina a avut grijă de noi următoarele zile, făceam totul mecanic, iar ceea ce mi se spunea să fac, luam ca un ordin. Mâncam, mă culcam, ieșeam afară, vorbeam, erau ordine pe care le primeam de la tanti Paulina, și ca un soldat ordonat, respectam totul.
Mama a venit după două zile, mai bătrână cu mulți ani, mai slabă, mai tristă, mai ștearsă. Tata a supraviețuit, din fericire medicul care l-a tratat îl cunoștea, tata îi făcea rost de bilete la filarmonică. A supraviețuit, da, e un mod de a spune, tata n-a mai fost același niciodată. Vedeam măsura cu care ne evaluam viața, unii îi spuneau noroc, alții Dumnezeu, dar tata, nu mai era tata, și viața lui nu mai era viața lui. Parcă undeva, departe, se dăduse o bătălie între bine și rău, binele căzuse, răul câștigase, iar noi, fără legătură cu bătălia, suportam consecințele. Îmi priveam talantul din mână și știam că nu am cu ce-l înmulți, nu mi se dăduse nimic altceva, nicio știință, nicio putere, niciun talent, nimic, nimic….(Fragmente din volumul „Dimineața unui greier”)
Conf. dr. Cristina–Mihaela Barbu (Craiova)
„Universitar de certă vocaţie pedagogică în Craiova….(cu două licenţe la Universitatea din Bucureşti, în chimie–1993 şi psihologie–2007, plus o a treia, în marketing), din 2009 Doctor în Chimie Analitică, cercetător ştiinţific cu intuiţii irefragabile, Doamna Cristina–Mihaela Barbu– mai presus de acestea – este un intelectual rasat şi scriitor cu talent incontestabil, bine cultivat…..” (Dan Lupescu)
Notă. A se vedea și alte articole ale autoarei în Jurnalul Bucureştiului
Centrul Gifted Education. În căutare de noi colegi pentru anul academic 2023 – 2024
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
[…] Fragmente din volumul „Dimineața unui greier” (Corespondentă de la Conf. dr. Cristina – Miha… […]
[…] Fragmente din volumul „Dimineața unui greier” (Corespondentă de la Conf. dr. Cristina – Miha… […]
[…] Fragmente din volumul „Dimineața unui greier” (Corespondentă de la Conf. dr. Cristina – Miha… […]
[…] Fragmente din volumul „Dimineața unui greier” (Corespondentă de la Conf. dr. Cristina – Miha… […]