„Cu un talant în mână” – Fragment din volumul „Dimineața unui greier” (Corespondentă de la Conf. dr. Cristina – Mihaela Barbu, eseist, prozator, Craiova)
În ultimul an, l-am cunoscut pe Grig. Era frumos, curat, semăna puțin cu tata, dar avea un cuțit în privire care mă ținea departe. Fața ovală, perfectă aproape, ochii negri, și o mustață subțire a la Clark Gable, îl făcea foarte dorit de fetele din facultate. De fapt, îl chema Grigorie, nașul său Grigore, voise neapărat să-i dea numele, ca un trofeu, mama lui îl îndulcise puțin, adăugând i-ul acela din coadă, mai apoi când crescuse îl domnise, spunându-i Grig. Așa, numele devenise monden, ca de altfel cum era el în totalitate. Era serios, mult prea serios pentru vârsta lui, vorbea cu pasiune despre viitorul lui, despre invenții ce avea să le facă, despre premii pe care o să le ia. Era din același oraș cu mine, nu-mi plăcea asta, voiam departe, departe de casă, cu prețul de a nu-l mai vedea pe tata niciodată, nu voiam să-mi mai impună mama nimic, nu voiam să mă verifice, să mă controleze, dar nu aveam ce face.
Grig mi se părea idealul de bărbat.Era născut într-o familie bogată, tatăl lui era ceva mare pe la județ, mama lui era medic ginecolog, era o familie cunoscută, respectată sau eu știu? Doar temută. Aveau o casă mare, una din casele construite în ultimii ani, cu etaj, cu confort, aproape lux. La parter era acea parte în care locuiau părinții, la etaj era un apartament mare, unde urma să locuiască Grig când se va căsători. Puțin timp înainte de a termina facultatea, Grig m-a dus să-i cunosc părinții. Nu eram pregătită, dar pentru a-i cunoaște familia, nu puteam fi pregătită niciodată. A fost ca și când m-aș fi aruncat cu capul înainte într-o râpă. Am fost primită rece, am fost tratată cu gheață, ca un servitor ce urma să le curețe casa. Era iarnă, în casă era cald, mie mi-a fost frig tot timpul, un frig ca atunci când mă bătea mama și fugeam în paie. Un frig care nu era frig cu totul, era și frică, și o sleire în oase, în mâini, o neputință care urla în mine ca un șacal pe un câmp pustiu. La masă îmi tremura barba, era ceva ce nu puteam controla, se auzeau dinții clănțănind, intrasem într-un iglu, și nu mai controlam nicio reacție a trupului meu. Mama lui mă privea de sus,era undeva pe un munte, tata încerca un zâmbet din când în când, dar nu reușeam să ne apropiem unul de altul, eram toți la kilometri distanță, degeaba aș fi întins mâna, nu reușeam să-l ating nici pe Grig. După câteva fraze scurte ale mamei, cineva, nici nu mai știu cine a adus supa, și au urmat întrebările ca lovituri de tun:
– De unde sunt părinții tăi?
–Părinții mei au murit, am spus mecanic, nu pregătisem un astfel de răspuns, a ieșit pur și simplu, și era prea târziu să retrag.
–Îmi pare rău, ce s-a întâmplat?
–Accident de mașină, am spus, și lingura cu supă mi se lovea de dinți, și nu-mi părea rău că mint, ci doar că nu pot controla mâna.
–Mai ai rude?
–Nu, pe nimeni, renegând până la cântatul cocoșilor, nu un om, ci o familie întreagă, aruncând-o, dizolvând-o în neant, ca și cum nu fusese niciodată.
–Asta e bine, a zis doamna, eu lovind în continuare cu lingura dinții, compulsiv, tremurând, neînțelegând ce e bine, de ce e bine? Și tac. Nu întreb nimic, fiindu-mi teamă de răspuns.
A urmat o poveste plină de baliverne din partea mea, nu știu de unde scoteam totul, până atunci eu nu mințeam, mă întrebam dacă vreodată îi povestisem lui Grig ceva, dar, nu, nu cred că mă întrebase ceva. Era genul care părea foarte impresionat de cei din jur, de sărăcie, de amar, de durere, în realitate, pe măsură ce trecea timpul, realizam că era impresionat doar de el. Nu știu dacă asta visasem de la viitorul meu soț, dar nu mă mai interesa, voiam viața lui, da, la masă cu părinții lui, realizam că de asta mint, voiam viața lui, voiam să nu mai dorm pe podele nespălate, cu plapuma făcută de mama, grea, mare, cu cocoloașe peste tot, voiam să nu mai păzesc blocuri în construcție, în frig, în căldură, voiam să stau la o masă ca a lor, să mănânc supă fierbinte, să nu mai lovesc dinții cu tacâmul, să nu mai spun lingură, sau furculiță, ci tacâm, voiam să fiu ca ea, doamna din fața mea, stăpână pe mine, stăpână.
Le-am spus că trăisem într-o casă mare,că avusesem bujori în curte, adăugam amănunte din curțile din mahalaua unde crescusem, din curțile care-mi plăcuseră, le spuneam că tata predase muzică, terminase Conservatorul, mama terminase Filologia și predase Literatura, mințeam cu visele părinților mei, că fusesem singură la părinți, așa boem mi se părea să fii singur la părinți, și cu asta credeam că eram superioară lui Grig care mai avea o soră mai mare, deja la casa ei, deja cu un nume în oraș. I-am mințit din cărțile citite, i-am mințit din plăcile tatei ascultate, și pe măsură ce mințeam eram fericită, eram recunoscătoare cărților, plăcilor, mie, eram satisfăcută că mințeam, mă răzbunam că nu eram ca ei, fiecare lucru care mi se întâmplase în viață îl spuneam invers, contorsionat, strâmb și eram fericită și nu-mi mai clănțăneau dinții și nu mai loveam furculița de dinți, pe măsură ce povesteam mă destindeam, eram în largul meu, da, eram acasă. Trebuia ca locul ăsta să fie acasă. Realizez acum, că nu aveam pe atunci armele ca să reușești în viață.Ca femeie, nu știam să mă comport pe întregul ca o femeie, plăceam pentru că eram frumoasă și poate naivă, dar nu aveam trucurile învățate în viață de o femeie, ochi dați pe spate, priviri pe sub gene, zâmbete cu subînțeles. Da, le-am învățat și pe acestea mai târziu, dar atunci aveam un talant în mână și doar cuvintele, minciunile ca să-l înmulțesc.
„Universitar de certă vocaţie pedagogică în Craiova….(cu două licenţe la Universitatea din Bucureşti, în chimie–1993 şi psihologie–2007, plus o a treia, în marketing), din 2009 Doctor în Chimie Analitică, cercetător ştiinţific cu intuiţii irefragabile, Doamna Cristina–Mihaela Barbu– mai presus de acestea – este un intelectual rasat şi scriitor cu talent incontestabil, bine cultivat…..” (Dan Lupescu)
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
