


O eurodeputată de pe malurile Dâmboviței, care agită spiritele pe plaiurile noastre de basm și besmeticeală, se prefăcea zilele trecute că aprinderea unei lumânări la mormântul unui legionar notoriu e doar un gest creștinesc. Alte comportamente din categoria jignirilor pe platformele de socializare devin criminale când sunt însoțite de amenințări despre trecerea „leftiștilor și a homosexualilor” prin săbii, ori declarații despre „eliminarea raselor impure”.
Există forme de fascism care sunt de fapt microfascisme. Conceptul, avansat de Gilles Deleuze și Félix Guattari într-un studiu premonitoriu, publicat în urmă cu patru decenii (Mille Plateaux, 1980, în trad. eng. A Thousand Plateaus: Capitalism and schizophrenia, prefață Brian Massumi. University of Minnesota Press, 1987), acoperă o amplă rețea de microformații de factură fascistă, care modelează atitudinile și percepțiile noastre. Adeseori nu conștientizăm că suntem victimele unor forme mentale de construcție fascistă. Istoricul american Alexander De Grand (autorul unor studii importante pe acest subiect, cum sunt Italian Fascism: Its Origins and Development sau Fascist Italy and Nazi Germany: The „Fascist” Style of Rule), observa că fascismul are abilitatea extraordinară de a se ascunde și deghiza în diverse forme, unele care funcționează ca „fascisme cu cratimă”. Chiar dacă național-fascismul, tehnocrat-fascismul ori catolic-fascismul par diferite, ele se hrănesc din aceleași rădăcini. Mai periculos este un tip de fascism „benign”, dar a cărui natură cancerigenă viciază viețile noastre pentru că există în fiecare dintre noi într-o stare latentă. Pe acest palier microfascismul funcționează ca o momeală ideologică, se cuibărește în mecanismele dorințelor noastre celor mai profunde, pentru a se insinua în mințile și în sufletele noastre. „Dorința” fascistă derivă din fascinație fetidă pe care o exercită asupra noastră violența, agresivitatea și chiar invocarea morții ori a crimei. Vedem în multe filme de succes cum sunt cultivate astfel de „microfascisme”, atracția bandelor de cartier, fascinația sectele de tot felul, admirația pentru personaje criminale. De cele mai multe ori fascismul nici măcar nu ajunge metastază, în forma sa acută de frenezie a morții, rămânând în stadiul unor reacții „nevinovate”.
Așa cum arată Deleuze și Guattari, microfasciștii sunt mereu în imediata noastră apropiere, ei sunt „SS-istul din vecini” (228), nazistul care practică abuzul în viața de cuplu, discriminatorul care își exercită practicile la biserică sau la magazin. Fascismul acesta „cotidian”, exprimat în dorința de a face scandal, de a-i amenința și de a-i teroriza pe cei din jurul nostru, pare să nu reprezinte un pericol.
Mult mai periculos este, după cum scriu Deleuze și Guattari (215), fascismul din interiorul nostru, acel tip de fascism „molecular”, pe care îl hrănim și îl iubim fără să-l conștientizăm.
E mai ușor vedem fascismul din ochiul altora, dar nu vedem forța afectivă a microfascismului asupra noastră, efectul „dorinței fasciste” (165), predispoziția malignăprodusă de atracția puterii de anihilare, nu numai îndreptată spre anihilarea altora, dar și ca propria noastră anihilare. Evident, fascismul „macro”, pe care îl asociem cu totalitarismul, are o mare doză de nihilism, explicită în dorința totală de anihilare și autoanihilare care au caracterizat hitlerismul. Însă nihilismul cotidian prezent în microfascismul țaței și în atitudinile SS-istului din scara de bloc alăturată, palierul micro-politic poate trece neobservat. Pentru că avem impresia că politică facem doar în Parlament și doar de către un grup specializat de semeni cărora le zicem politicieni, ignorăm că și ceea ce facem în viața de zi cu zi este „politică”.
Un alt factor important observat de către cei doi autori francezi, e acela că fascismul este o „mașinărie de război”. Dacă fascismul politic este caracterizat prin glorificarea „luptei”, nu întâmplător cartea de căpătâi a hitlerismul a fost „Lupta mea” (Mein Kampf), iar strigătul trumpismului a fost „Luptă, luptă” (Fight, fight!), microfascistul de alături și din fiecare dintre noi, este ghidat de micro-bătălii. Ducem lupte imaginare, preferăm confruntările și cădem victimă bazaconiilor propriei minți, nu doar bizareriile minții altora. În cazul „fascismului de zi cu zi”, omniprezent pe platformele de socializare,vedem cum semenii noștri sunt gata mereu să „atace” pe cineva, să scrie câte un comentariu pe care, dacă ar fi față în față cu omul căruia i se adresează „în online”, nu ar îndrăzni să îl enunțe. Christian Fuchs (Digital Fascism: Media, Communication and Society, 2022) a scris un excelent studiu al acestui tip de fascism digital. Nu doar că neo-fascismul s-a coagulat pe rețelele de socializare, pe care nu le reglementează nimeni, doar în România există zeci de bloguri, pagini și adrese pe diverse platforme unde sunt exprimate la vedere idei și ideologii care, conform legislației în vigoare, ar trebui pedepsite cu închisoarea, dar cetățeni altminteri „normali” ajung să partajeze mesaje criminale, de la adularea lui Antonescu la ideile lui Corneliu Zelea Codreanu. Uni cred că e amuzant să-și facă „selfie” cu salutul legionar, alții se filmează în timp ce cântă „Sfântă tinerețe…” sau participă cu veselie la tabere de „teambuilding fascist”.
Fuchs numește acest proces „tabloidizarea fascismului”, transformarea unor comportamente și atitudini inacceptabile și chiar ilegale în forme de „amuzament” online. Fascismul digital numai aparține „cămășilor brune” sau „trupelor de asalt”, asistăm la mobilizarea digitală a „camarazilor și a camaradelor”, noile armate microfasciste compuse din trupe de asalt feisbuicist sau twitterist care fetișizează meme cu svastici și cu personalități naziste. Aceste forme de „hitlerism de Twitter” sau „fascismul de Tik-Tok” au transformat în amuzament gratuit diverse forme de atrocitate, fiind plasate în „sociăl midia” ca și când sunt normale. Ele compun fascismul rețelelor de socializare sau fascimul 2.0. Conform lui Fuchs, elementele acestui neo-fascism digital sunt recognoscibile când asistăm la promovarea diverselor forme de autoritarism, cultivarea unor manifestări violente față de tot și toate (pe schema inamicii sunt peste tot), dar și cultivarea unui tip de patriarhat macho, cuplat un un naționalism excesiv, sau prin promovarea militarismului ori a „eroilor” neamului cu trăsături masculiniste. Acest fascism de haită digitală include forme de nazism nedeghizate, cum sunt mesajele despre pericole inexistente care ar amenința societatea, de la răspândirea fricii față de imigranți, la ura împotriva homosexualilor sau promovarea unor teorii ale conspirației.
Toate aceste țațe fasciste nici măcar nu conștientizează că generează o atmosferă sulfuroasă. SS-istul din vecini, când îl întâlnești pe scara blocului, pare un concetățean bonom, dar care debitează inepții despre masoni și idei năstrușnice despre binefacerile legionarilor. Baba microfascistă, înarmată cu un telefon mult mai inteligent decât ea este vecina de alături, care regurgitează mesaje odioase, mătușa smerită, care merge la biserică, dar stă și pe Tik-Tok, de unde recită cretinisme despre transgenderi. Împreună cu alți „camarazi” microfasciști, ei formează o imensă gaură neagră, compusă din nenumărate „mici găuri negre”, microfascime care înghit existențele semenilor noștri. Organizarea „moleculară” (215) a fascismului nu se produce cu ajutorul torțelor, a marșurilor în pas de gâscă, nici mitraliere sau prin arderea de cărți în piața publică. Fascismul „clasic”, pe care îl asociem cu Mussolini sau Hitler, pe care cei doi filosofi francezi îl descriu drept „fascism molar”, are o component „mică”, în care exploatarea fricilor și a afectelor noastre celor mai profunde se cristalizează în mici fascisme „de zi cu zi”, integrate în mințile și trupurilor semenilor noștri, așa cum stau particulele de plastic în testiculele bărbaților epocii postmoderne.
Georgescu, un „mister” fascist
Corneliu Georgescu, care a fost unul dintre cei 5 fondatori ai Legiunii Arhanghelului Mihail, organizația fascistă care a dat numele tuturor „legionarilor” de azi, a avut un destin ciudat și un sfârșit nici astăzi elucidat. Deși inițial fusese student la farmacie la Universitatea din Cluj, unde l-a și cunoscut pe Codreanu, el va fi dat afară din universitatea clujeană și își va continua studiile la Facultatea de Drept de la Iași, acolo unde studiau deja ceilalţi „fondatori” ai legionarismului. El s-a numărat printre cei mai importanți lideri, numiți și „cei 5 văcăreșteni” (Corneliu Zelea Codreanu, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu, Ion Moţa şi Ilie Gârneaţă), denumiți astfel pentru că au fost închiși împreună la închisoarea Văcărești.
Ca și Mironovici, care s-a călugărit în România socialistă, sau Gârneață, care a trăit în Germania până în anii 70, și Georgescu a supraviețuit. Fugind din țară, inițial ca refugiat în Germania, unde a fost internat în lagărele pentru legionari, în cele din urmă a ajuns în Austria. El a scris și un volum de amintiri intitulat alegoric: „Pe drumul cu Arhangheli. Însemnări din viața unui legionar”, publicat postum, în 1952, în colecția legionară „Omul Nou” de la Salzburg și republicată de editura Majadahonda din Spania în 1996, dar și o piesă de teatru legionaroidă, intitulată „Vremuri de restriște”.
Deși cartea de „amintiri” a lui Georgescu, care are o prefață scrisă de Horia Sima, nu conține altceva decât niște „amintiri din copilărie” legionare, o scriere edulcorată și nostalgic-infantilă, acest Georgescu nu a umblat doar cu „arhanghelii”, ci și cu criminalii. Deputat în Parlamentului României pe listele partidului „Totul pentru Țară”, ales de către concetățenii săi din Sibiu, avocat al lui Codreanu în timpul proceselor din 1938, el a fost membru în Forul Legionar și în această calitate va fi cel care l-a propulsat pe Sima în rolul de nou lider al Mişcării Legionare. Ca subsecretar de stat la Ministerul Economiei Naționale pentru Colonizarea Populației Evacuate el a participat apoi la programul de spoliere a teritoriile ocupate din URSS.
Așa cum confirmă același Horia Sima în panegiricul scris ca introducere la cartea lui Georgescu, acesta fusese implicat de la bun început în „luptele” studenților antisemiți de la Universitatea din Cluj, unde îl v și întâlni pe viitorul „Căpitan”, participant la primul congres studențesc, ținut în 1920. La aceste congrese se cerea aplicarea infamului „numerus clausus” și, tot în acest context, au fost declanșate pogromurile anti-evreiești din România Mare. Marile proteste antisemite s-au declanșat în 1922 chiar la Cluj, totul a început pe coridoarele de la Facultatea de Medicină, unde era student și Georgescu. Tot el l-a susținut pe Codreanu în efortul său de a transforma mișcarea studențească într-un instrument de luptă politică. Sima, care lăuda dragostea lui Georgescu pentru „vatra străbună”, sufletul său „sensibil”, dar și caracterul practic și pragmatic îi atribuie și inventarea doctrinei „sacrificiului total”.
Cu toate acestea, spre deosebire de Moța, cu care a fost coleg de liceu și prieten apropiat, care a murit pe frontul din Spania în 1937, Georgescu nu s-a „sacrificat” în lupta cu „hidra bolșevică” pe front, ci s-a conectat cu structurile financiare și contabile ale „Mișcării”. O vreme ca secretar general al „Mișcării” din exil, apoi numit ministru de finanțe al guvernului legionar din afara României, Georgescu a dispărut subit. „Camarazii” i-au pierdut urma și l-au căutat mulți ani, fiind „găsit” abia în 1950, îngropat fără nume într-un cimitir din Mittersill. Exhumat de Ion Fleșeriu, fostul șef al legionarilor din Sibiu și istoric al „Mișcării”, cadavrul lui Georgescu dovedea că „văcăreșteanul” a fost ucis cu un glonț în cap. Nici azi nu se știe cum și când a murit, iar răspunsul la întrebarea ce căuta Georgescu prin munții Austriei în toamna anului 1945 îl cunosc doar asasinii săi. Așa cum naziștii au ascuns în minele și lacurile din Austria sume fabuloase de bani, aur și opere de artă, este foarte posibil ca Georgescu să fi căutat o parte din averile extrase de legionarii fugari în Occident
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
[…] Profesorul Doru Pop de la UBBC (Universitatea Babeș – Bolyai) din Cluj – Napoca: „Despre micr… […]
[…] Profesorul Doru Pop de la UBBC (Universitatea Babeș – Bolyai) din Cluj – Napoca: „Despre micr… […]