Notă. Un moldovean cu „darul suptului” l-a băgat sub pod pe un valah și Dimitrie Cantemir l-a făcut boier pentru ispravă.
Dimitrie Cantemir, cel mai mare savant printre prinți și unicul principe printre savanți, are simțul umorului, dar și manifestă un spirit critic fără menajamente față de moldovenii lui. Iar defectele moldovenilor se regăsesc la toți românii. Că doar toți „de la Râm ne trajem”, teză politică falsă, preluată de la cronicarii moldoveni și dusă la absurd de Școala Ardeleană. Era normal ca un alt savant moldovean să se întrebe mai târziu „Perit-au dacii? …N-au „perit”, și se vede acest lucru chiar pe Columna lui Traian, cum se întorc dacii pe la vetrele lor la sfârșitul războiului… Deși avem destui care se închină și azi invadatorilor, mai vechi sau mai noi.
Cantemir scrie despre în numele adevărului: „În vreme ce încercăm să descriem năravurile moldovenilor (lucru despre care nimeni sau numai puțini străini au o imagine adevărată), dragostea ce avem pentru patria noastră ne îndeamnă pe de o parte să lăudăm neamul din care ne-am născut și să înfățișăm pe locuitorii țării din care ne tragem, iar pe de altă parte, dragostea de adevăr ne împiedică, într-aceeași măsură, să lăudăm ceea ce ar fi, după dreptate, de osândit. Le va fi lor mai folositor dacă le vom arăta limpede în față cusururile care-i sluțesc, decât dacă i-am înșela cu lingușiri blajine și cu dezvinovățiri dibace, încât să creadă că în asemenea lucruri ei se conduc după dreptate, în vreme ce toată lumea mai luminată, văzându-le, le osândește.” (Ddescrierea_moldovei)
El însuși un fantast, prințul nostru erudit se credea inorog, în timp ce Constantin Brâncoveanu era „Corbul” și își imaginează că el însuși este urmașul lui Timur Șchiopu. Voltaire îl ironiza când scria că ar fi preferat să spună că este urmașul lui Pericle, iar nu al lui Timur Lenk, dacă tot susținea că ar fi grec de origine. „Moldova era guvernată, atunci, de prinţul Cantemir, grec de origine, care reunea talentele anticilor greci, ştiinţa scrisului şi cea a armelor. A fost descendent al faimosului Timur, cunoscut sub numele de Tamerlan. Această origine pare mult mai frumoasă decât cea grecească; această descendenţă a fost dovedită prin numele cuceritorului. Timur, se spune, seamănă cu Témir; titlul de „kan”, pe care îl avea Timur, înainte de cucerirea Asiei, se regăseşte în numele Cantemir (turcii scriau Kantemir, deci… Kan Témir, adăugând „ozoglu”, adică prinţ–n.n.), astfel prinţul Cantemir este descendent al lui Tamerlan. Iată fundamentele celei mai mari părţi a genealogiilor (Oeuvres complètes de Voltaire, Tome 15, Paris, 1886, p. 112). Sigur că ar fi fost de admirat dacă prințul Inorog ar fi zis că este urmașul lui Burebista, nu al lui Tamerlan…
Portretul făcut moldovenilor este formidabil, chiar dacă nu ne iartă superficialitatea, lenea și trândăvia, lipsa de aplecare spre învățătură, uitând că tatăl lui era analfabet. Vorba lui Ion Neculce despre Constantin Cantemir, tatăl principelui: „Carte nu știè (n.r. Constantin Cantemir), ce numai iscălitura învățasă de o făcè. Practică bună avè la voroavă, era sănătos, mânca bine și bè bine” (Ion Neculce, O samă de cuvinte. Editura Minerva, București,1972, p.51). Dacă mânca bine și bea bine, restul nu mai conta. Nu întâmplător, tot în Moldova s-a scornit zicala făloasă: „Mămăligă, să te mânc și cu apă să te-mping!” Dar dacă împingi mămăliga cu… vin? E altceva, nu? Vrâncenii erau moldovenii cu cel mai ales dar al suptului. Cantemir povestește cum un vrâncean a pus pariu cu un valah (muntean) că bea mai mult decât el și valahul a cedat fiziologic. Scena s-a petrecut pe un pod la Focșani, între Vaahia și Moldova.
„Trufia și semeția sunt muma și sora lor. Dacă moldoveanul are un cal de soi bun și arme mai bune, atunci el gândește că nimeni nu-l întrece și nu s-ar da în lături să se ia la harță chiar și cu Dumnezeu, dacă s-ar putea. Cu toții sunt mai cu seamă cutezători, semeți și foarte puși pe gâlceavă; cu toate acestea se liniștesc lesne și se împacă iarăși cu potrivnicul. Vorba duel încă nu le este cunoscută. Țăranii trec rareori de la vorbe la arme, însă astupă gura semeață a potrivnicului cu ciomagul, cu bâta și cu pumnii. Asemenea fac și oștenii; foarte rar trec de la sfadă la sabie și dacă, totuși, acest lucru se întâmplă vreo-dată, ei trebuie să ispășească cu pedepsele cele mai strașnice. Sunt glumeți și veseli; ceea ce au în suflet le stă și pe buze; dar, așa cum uită ușor dușmăniile, tot așa nu țin multă vreme nici prietenia. De băutură nu au prea multă greață, dar nici nu-i sunt plecați peste măsură. Desfătarea lor cea mai mare este să petreacă în ospețe, uneori de la al șaselea ceas al serii până la al treilea ceas după miezul nopții, alteori și până ce se crapă de ziuă, și să bea până ce varsă. Atâta că nu au obicei să facă petreceri în fiece zi, ci numai la sărbători sau când e vreme rea, iarna, când gerul silește oamenii să stea pe acasă și să-și încălzească mădularele cu vin. Rachiul nu-l iubește nimeni, afară de oștean; ceilalți beau numai un pahar mic înainte de masă. Locuitorii Țării de Jos, de la hotarul cu Valahia, iubesc vinul mai mult decât ceilalți. Odată s-a iscat sfadă dacă moldovenii sau valahii sunt cei mai mari bețivi. Cei ce se luaseră la sfadă au mers pe podul de la Focșani (la hotarul dintre Moldova și Valahia), unde atâta s-au sfădit amândoi cu paharele până când valahul a căzut jos de prea mult vin ce băuse. Drept plată pentru izbînda lui, moldoveanul a fost dăruit de domnie cu boieria. (…) Moldovenii nu cunosc măsura în nimic; dacă le merge bine, sunt semeți, dacăle merge rău, își pierd cumpătul. Nimic nu lise pare anevoie la întâia aruncăturăde ochi; iar dacăse ivește ceva cât de cât să le stea împotrivă, atunci se zăpăcesc și nu știu ce să facă. La urmă, când văd că străduințele lor sunt zadarnice, se căiesc pentru ceea ce au săvârșit, dar prea târziu. De aceea nu putem face nimic alta, decât să punem pe seama osebitei și nemărginitei pronii că împărăția atât de mare și înfricoșată a turcilor—după ce răsturnase cu armele toată puterea romanilor în Asia și o bună parte din Europa, Ungaria, Serbia, Bulgaria și alte nenumărate împărății și pusese stăpânire cu sila pe neamul cel mai înțelept—grecii—nu a fost în stare să silească un norod atât de prost și fără de putere să i se plece sub stăpânire, norod care a umblat de atâtea ori să lepede jugul pe care l-a primit de bunăvoie, dar și-a păstrat întreagă și nevătămată rânduiala sa politicească și bisericească. De altminteri, moldovenii nu numai că nu sunt iubitori de învățătură, ci chiar le e urâtă aproape la toți. Chiar și numele meșteșugurilor cele frumoase și ale științelor nu le sunt cunoscute. Ei cred că oamenii învățați își pierd mintea și atunci când vor să laude învățătura cuiva, zic că a înnebunit de prea multă învățătură. Despre lucrul acesta moldovenii vorbesc fără cuviință zicând că învățătura este treaba popilor; pentru un om de rând este deajuns dacă știe să citească și să scrie, să-și scrie numele, să-și treacă în condica lui un bou alb, negru și cu coarne, caii, oile și alte dobitoace de povară, stupii și orice alte lucruri de acestea; toate celelalte sunt netrebuincioase. Cu toate că femeile nu stau ascunse față de bărbați cu aceeași băgare de seamă ca la turci, cu toate acestea, dacă sunt cât de cât de neam bun, ies rareori afară din casele lor. Jupânesele boierilor au, ce-i drept, o înfățișare plăcută, dar cu frumusețea stau mult în urma nevestelor oamenilor de rând. Căci acestea au chipul mai frumos, însă sunt în cea mai mare parte desfrânate. Unele beau pe acasă mult vin; dar în adunări rareori vezi o femeie beată: căci o femeie este socotită cu atât mai vrednică de cinste, cu cât mănâncă și bea mai puțin la ospețe. De aceea rar va vedea-o cineva ducând îmbucătura la gură sau deschizându-și buzele atât ca să i se poată vedea dinții; ea își vâră îmbucătura în gură cât poate mai în taină. Ei nu socotesc nimic mai de ocară decât să se vadă părul unei femei măritate sau al unei văduve; și se socotește fărădelege să descoperi la vedere capul unei femei. Dimpotrivă, fetele socotesc că e rușine să-și acopere capul, chiar și cu pânza cea mai subțire, căci ele socotesc că a umbla cu capul gol este semnul curăției. Altminteri, obiceiurile sunt tot atât de deosebite, cât este de deosebit aerul de la un ținut la altul al țării.”
„Afară de aceste feluri de jocuri, care se joacă pe la sărbători, mai sunt încă alte câteva aproape un eres, care trebuie alcătuite din numerele fără soț 7, 9 și 11. Jucătorii se numesc „călușari”, se adună o dată pe an și se îmbracă în straie femeiești. În cap își pun cunună împletită din pelin și împodobită cu flori; vorbesc ca femeile și, ca să nu se cunoască, își acoperă obrazul cu pânză albă. Toți au în mână câte o sabie fără teacă, cu care ar tăia îndată pe oricine ar cuteza să le dezvelească obrazul. Puterea aceasta le-a dat-o o datină veche, așa că nici nu pot să fie trași la judecată, când omoară pe cineva în acest chip. Căpetenia cetei se numește stariț, al doilea primicer, care are datoria să întrebe ce fel de joc poftește starițul, iar pe urmă îl spune el în taină jucătorilor, ca nu cumva norodul să audă numele jocului mai înainte de a-l vedea cu ochii. Căci ei au peste o sută de jocuri felurite și câteva așa de meșteșugite, încât cei ce joacă parcă nici nu ating pământul și parcă zboară în văzduh. În felul acesta petrec în jocuri necontenite cele zece zile între Înălțarea la cer a lui Hristos și sărbătoarea Rusaliilor și străbat toate târgurile și satele jucând și sărind. În toată vremea aceasta, ei nu dorm altundeva decât sub acoperișul bisericii și zic că, dacă ar dormi într-alt loc, i-ar căzni de îndată strigoaicele. Dacă o ceată de acestea de călușari întâlnește în drum alta, atunci trebuie să se lupte între ele. Ceata biruită se dă în lături din fața celeilalte și, după ce fac învoieli de pace, ceata biruită este supusă celeilalte cete vreme de nouă ani. Dacă vreunul este omorât într-o astfel de încăierare, nu se îngăduie judecată și nici judecătorul nu întreabă cine a savârșit fapta. Cine a fost primit într-o asemenea ceată trebuie să vină de fiecare dată, vreme de nouă ani, în aceeași ceată; dacă lipsește, ceilalți zic că îl căznesc duhuri rele și strigoaicele. Norodul lesne crezător pune pe sama călușarilor puterea de a izgoni boli îndelungate. Vindecarea o fac în acest chip: bolnavul îl culcă la pâmănt, iar călușarii încep să sară și, la un loc știut al cântecului, îl calcă, unul după altul, pe cel lungit la pământ începând de la cap și până la călcâie; la urmă îi mormăie la urechi câteva vorbe alcătuite într-adins și poruncesc boalei să slăbească. După ce au făcut aceasta de trei ori în trei zile, lucrul nădăjduit se dobândește de obicei și cele mai grele boli, care s-au împotrivit lungă vreme meșteșugului doftoricesc, se vindecă în acest chip, cu puțină osteneală. Atâta putere are credința până și în farmece.”
După cum scrie și mai ales după umorul lui, Cantemir este cât se poate de moldovean, adică român, și după mamă, și după tată, ca să nu mai umblăm după tătari sau după greci. Istoricul Nicolae Stoicescu, consideră originea tătărască a Cantemirilor o fantezie. Tatăl lui Constantin Cantemir, susține Stoicescu, a fost Teodor Cantemir, decedat în 1627, în luptele cu tătarii. (Sever Zotta, „Neamul Cantemireștilor”); Constantin C. Giurescu afirmă că domnul „Constantin Cantemirera dintr-un neam modest de răzeși, din satul Silișteni, în județul Fălciului”, iar Ștefan S. Gorovei crede că acesta s-a născut într-o familie de boiernași din Țara de Jos, un strămoș al acesteia, Pătru Silișteanu, fiind menționat în documente încă de pe timpul lui Ștefan cel Mare. Dimitrie Cantemir menționează despre trei soții ale tatălui său, Constantin Cantemir: prima, Anastasia, nepoată de văr după tată a domnului Ţării Românești Gr. Ghica; a doua Ruxandra Gane; si a treia, Ana Bantăş (mama sa), care se trăgea „din vechea stirpe moldovenească a Bantăşilor, nepoată după mamă a Anastasiei, soția Ducăi-vodă”. Aniţa Bantăş „descinde dintr-un personaj vestit în aristocrația moldovenească, Ioan Tăutu, mare logofăt în timpul domniei lui Ștefan cel Mare”. (Ştefan Lemny, op.cit., p.45.); „nepoata după mamă a Doamnei Anastasia Duca, soția lui Gheorghe Duca în anul 1668 (Sever Zotta), sau în 1670 (P. P .Panaitescu), cu care Constantin Cantemir a avut trei copii, Antioh Cantemir, Dimitrie Cantemir, și Safta Cantemir (căsătorită Racoviță).”
Notă. Alte articole ale ziaristului și scriitorului Viorel Patrichi în Jurnalul Bucureștiului
A se vedea și alte articole ale autorului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
