Ziaristul Viorel Patrichi: „Jos masca! Pune casca! Despre o anume empatie”

Covidele a dispărut ca prin farmec în războiul provocat de zurba lui Vladimir Putin, dar el, virusul, oare ce mai face el? Pe unde mai hălăduiește el oare? Ne-au trebuit doi ani ca să nu mai vorbim de „distanța socială” și distanța socială s-a adâncit. Mai ales că au intrat ucrainenii cu năvoloaca la noi, ca prin ciur. Fără măști și fără acte. Treaba virusului ce face, noi nu mai avem treabă cu el, par să spună specialiștii lui Străinu-Cercel. Cel puțin, prin Republica Molotov au trecut și trec șuvoaie de ucraineni. Incapabil să ajute Ucraina pentru care a semnat la Budapesta, în 1994, că îi garantează integritatea teritorială, Occidentul renunță la promisiunile făcute Kievului cu primirea în NATO și îi flutură acum pe la nări alt zăhărel: aderarea la Uniunea Europeană în regim de urgență.

Și fiara se tulbură, aleargă într-o singură direcție–după zăhărel, iar zăhărelul cu umbrelă este legat deasupra botului. Aflat în această stare de grație, Kievul nu mai vede nimic în jur. Așa înțeleg reacția de mujik a lui Dmitro Kuleba, ministrul de Externe al Ucrainei, când a aflat că Georgia și Republica Molotov au făcut și ele cerere pentru aderarea la UE. „Cu tot respectul faţă de partenerii noştri georgiani şi moldoveni, cererea Moldovei şi Georgiei de aderare la UE arată acum ca o încercare de a face autostopul la un tren ucrainean de mare viteză către Bruxelles. Cererea Ucrainei de aderare accelerată la UE trebuie luată în considerare separat de cererile Georgiei şi Moldovei”, a spus şeful diplomaţiei ucrainene. A pierdut ocazia să tacă, dar ce frumos s-a developat un pretins diplomat.

Unii prieteni mi-au bătut obrazul: tocmai acum mi-am găsit să le cer ucrainenilor să respecte drepturile vecinilor? Lasă-i să scape de necaz și pe urmă le cerem noi… Fals! Cu asemenea specie, acum trebuie. Bătrânii mei de la Crăiești nu cunoșteau vorbe de nas subțire, cum ar fi „compasiune” sau „empatie”. Ei spuneau simplu: „trebuie să-l înțăleji șî pi el”, „puni-ti în locu lui” sau „puni-ti în chelea lui”. Cum adică să te pui în pielea lui, în locul lui? Și, când am mai crescut mai măricel, mă umfla rîsul, dar tot ei aveau dreptate. Românii de azi (mulți!) se pun în locul ucrainenilor: Noi ce-am face dacă ne-ar ataca, printr-un coșmar, Bella Kuhn al II-lea și bieții români de la Suceava, de la Cernăuți ar fi nevoiți să fugă în… Ucraina? Oare i-ar primi ucrainenii?

Ia să analizăm puțin afirmația de ghiolban a lui Dmitro Kuleba. Ucraina, zice el, este un tren expres care vîjîie spre Bruxelles. Apar două fetișoare cu câte o bocceluță, cu câte o țoșcă și fac din mână către Ucraina să oprească puțin. Este vorba de Republica Molotov și Georgia care „fac autostopul”. Și ce se spune despre căprioarele care „fac autostopul” în argoul de pe centură? Cât de tare este subconștientul diplomatului ucrainean! Dar râde dracu de porumbel și nu se vede pe el! Oare mai există țară în lume care să aibă așa de multe căprioare, ca Ucraina? Kuleba m-a obligat să scriu în asemenea culori, mai ales că, după ce am vorbit despre „primitivismul lui Putin”, un prieten rus m-a altoit de nu-mi mai revin: „Un lucru mult mai real: primitivismul lui Viorel Patrichi”, a scris Viaceslav Samoșkin despre mine. Adică Vladimir Putin trimite milioane de ucraineni în bejenie, ca pe timpul Hoardei de Aur, majoritatea femei și bătrâni, cu copiii lor târâș după ele, iar eu aș fi cel „primitiv”.

L-am cunoscut pe domnul Samoșkin prin 1991, era jurnalist pe la RIA Novosti, coleg cu Volodin, cel care apăruse pe 22 decembrie 1989 la Televiziunea Română, după fuga lui Ceaușescu, și care a spus doar atât: „Securitatea a otrăvit apa din București.” (Dar asta-i altă poveste ce merită umflată…) Acum, domnul Samoșkin are cetățenie română. A depus jurământ… Față de cine să manifest eu empatie: față de ruși sau față de ucraineni?

Acum, România folosește spațiile imense de la Romexpo să găzduiască zeci de mii de ucraineni. Câtă lume mai știe că acolo, unde Gheorghiu-Dej a ridicat Casa Scânteii, copia Ministerului de Externe din Moscova, era câmp necuprins? „Cât vedeai cu ochii, nu era măcar o casă, povestește Ilie Ionașcu din Pătrăuții de Sus, sat aflat în nordul Bucovinei, adică în Ucraina de azi. Aveam 18 ani și am urcat pe un tren plin. De frica rușilor. Ne-au dus pe toți refugiații pe acel câmp necuprins și ne-au lăsat acolo, sub cerul liber. Era luna septembrie. Regele a întors armele și era prieten cu Stalin. Prin mijlocul câmpului, era un drum lat, cu maluri înalte și abrupte, de 7-8 metri. Puteau să treacă pe drum două mașini. Pe-acolo veneau de la Gara de Nord bucovinenii și basarabenii refugiați. Trecea uneori pe acel drum câte un tanc rusesc în plină viteză. Cei care puteau să urce repede pe maluri mai puteau scăpa. Ceilalți erau striviți de vii. Rămânea o jale mare în urmă…”

„Kramer contra Kramer” într-o confruntare de tip „Război și Pace” în lugubrul game „În slujba poporului” de tipul „Jocul ielelor”, componentele funeste ale unui digraf într-un sistem complex, într-o probematică (inter – pluri și transdisciplinară) aflată în „Agonie și Extaz” cu actul final „Dulce ca mierea este glonțul patriei”

Bujorii mamei.

Acum, aș vrea să empatizez cu rușii, dar cum? Dar mai bine să mă pun în locul ucrainenilor. Gheorghe Gherman mi-a povestit cum a fugit la București în 1944 de frica rușilor. „„Stăteam la masă eu, tata, mama și fratele meu mai mic. Și am auzit strigând oamenii: „Vin rușii! Vin rușii!”” Am lăsat mâncarea pe masa și am fugit cu ce aveam pe noi. În 1991, m-am dus pentru prima data la Cernăuți ca să văd casa părintească. În locul nostru, se oploșise acolo o familie de ucraineni. M-am oprit la poartă, chiar în fața casei. Înfloriseră bujorii mamei. A ieșit o ucraineancă mânioasă și m-a trezit din amintirile mele. „„Ce cauți aici? Pleacă imediat de unde ai venit!” Amuțisem. Aș fi vrut s-o rog să-mi de câțiva bujori, dar n-am putut să mai vorbesc. Am plecat încetișor la gara din Cernăuți și m-am întors. Nu m-am mai dus pe-acolo. Ce să mai caut””. Am ascultat sute de tragedii de când lucrez în presă. Aș vrea să empatizez cu ucrainenii, dar cum? Nu am văzut măcar un gazetar ucrainean, care să fi scris despre tragedia românilor din teritoriile invadate de Stalin.

Alexandr Soljenițîn, omul care a învins comunismul. L-a criticat pe Stalin şi a fost exilat

Ce s-a întâmplat cu singura fiică a lui Iosif Stalin?

Sau aș putea să intru în „chelea” românului Iurie Roșca, luptătorul de altădată pentru eliberarea națională a românilor din răsărit? „Rugați-vă nu pentru încetarea războiului, rugați-vă pentru continuarea acestui război și pentru victoria Rusiei lui Putin împotriva globalismului satanist”, scria Iurie Roșca pe 9 martie. În consecință, Serviciul de Informații Speciale din Chișinău a dispus blocarea site-urilor controlate de Iurie Roșca: Sputnik.md și Gagauznews.md, flux.md, iurierosca.md și rosca.md. Și ce trecere avea el pe la Ana Blandiana, prin ograda țărăniștilor, ca luptător român de anvergură… El a scris directorului de la ziarul la care lucram că aș fi „agent KGB”. Și am fost anchetat din cauza lui. Dar asta-i altă poveste cu patrioți români…

Viorel Patrichi

Articolele asociate

Viorel Patrichi: Lupii din România atacă Republica Molotov

Încă o interdicţie de intrare în Ucraina. De data asta, pe numele jurnalistului Viorel Patrichi

Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă

Ziaristul Viorel Patrichi: „Un submarin american a intrat în apele teritoriale ale Federației Ruse, dar Pentagonul susține că submarinul american nu a intrat în apele teritoriale ale Rusiei”

Ziaristul Viorel Patrichi: Hulă rusească și arohanță haholă pe… Donul liniștit

Notă. Articolele lui Viorel Patrichi în Jurnalul Bucureștiului

Nota redacției

Direcția și Redacția Jurnalul Bucureştiului

Thomas Csinta, Chief Editor

Parteneriat Jurnalul Bucureştiului

Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului