Acasă Eveniment cultural-lansare de carte Volumul „Culisele Securității”, al gazetarului – pamfletar gălățean Pompiliu Comșa (Corespondență de...

Volumul „Culisele Securității”, al gazetarului – pamfletar gălățean Pompiliu Comșa (Corespondență de la scriitorul Săndel Dumitru, autorul lucării  „Galaţiul, aşa cum mi-l amintesc”)

A apărut, anul trecut, dragă cetitorule, cartea definitorie a cunoscutului gazetar și pamfletar gălățean domnul , intitulată  „Culisele Securității” editată la „Editura Cartea Românească Educațional” din Iași, în legătură cu care o să fac câteva considerații orientative, pentru cei care doresc să o citească și să o aprofundeze.

Ea este o noutate morală necesară în spațiul românesc, probabil destul de greu de digerat de către cei care se simt incriminați de această scriere, de fapt deranjantă pentru cei care au continuat tradițiile de comportament ale Securității comuniste, de pe urma căreia mulți mai profită și astăzi. Mulțimea de personaje, care există în narația și cercetarea îndrăzneață a domnului , mă împiedică să fac o recenzie clasică a lucrării. Las așadar lectorilor pe care cartea îi așteaptă plăcerea unei proprii analize, făcută prin prisma experiențelor fiecăruia de viață și a convingerilor lor de orientare socială. Eu o să încerc doar să explic drumul greu necesar cunoașterii unui astfel de subiect, de actualitate încă și astăzi. Iar domeniul relaţiilor corecte dintre oamenii care aparțin unui popor și autoritățile sale coercitive are o implicită nevoie, din când în când, de formulări teoretice, cuprinse în cadrul unor solide teorii sau paradigme, spre a uşura înţelegerea şi explicarea coerentă a substanţei existenței sociale curente a acelui popor. Și trebuie ca până la urmă acest fenomen să fie făcut comprehensibil, implicit inteligibil, mult în sfera ansamblului realităţilor asumate de cei care se ocupă cu acest domeniu extraordinar de delicat, pentru formarea fiecărei generații.

Așadar cred că problema, adeseori crucială, este ca teoria să poată lucra cu faptele, să le explice şi să le interpreteze clar, dar în acelaşi timp să aibă și certe calităţi predictive. Autorul acestei rare și foarte dificile cărți, intitulată „Culisele Securității”, care este o vastă incursiune în tainele practicilor odioasei securități comuniste, a înțeles desigur că acest lucru greu poate fi obţinut numai prin distingerea precisă dintre teorie şi fapte, deoarece în însăşi această distincţie se găseşte calea prin care teoria sa poate fi folosită în examinarea şi interpretarea faptelor acestea destul de grave. Este totodată și motivul pentru care autorul glisează des între explicarea generală a fenomenului, adesea distructiv, al existenței securității comuniste în România și particularitățile excesive ale existenței sale în județele din sudul Moldovei, dar cu deosebire în județul Galați. Ca şi în cazul altor încercări concentrate spre acelaşi câmp al cunoaşterii, o teorie limpede a relaţiilor oculte și distrugătoare ar cam trebui ca să satisfacă patru necesităţi obligatorii, adică ea trebuie să descrie, să explice, să și ofere posibilitatea predicţiei, dar să aibă mereu și o bună capacitate normativă (adică să poată prescrie norme).

Întotdeauna acei cercetători, scriitori și ziariști, care au înțeles și contribuit la elaborarea unor teorii de descâlcire ale tuturor relaţiilor atât de întortocheate ale securității comuniste, o securitate care aproape nu diferă de acea de astăzi decât prin schimbarea de stăpân și nu de țel, au operaţionalizat, de regulă, analiza lor la trei nivele de analiză, adică la nivelul personal, la nivelul statal, precum și la nivelul sistemic. Cetitorul de astăzi trebuie să știe că autorul acestor rânduri nu este un cunoscător special al „culiselor securității”, ci doar un contemporan care a trăit, împreună cu toată familia sa, groaza degradării umane impusă de această plagă torționară, una care încă se manifestă în toată România și care își protejează imbecilii adepți, adică pe acei care, în ultimii treizeci de ani, au transformat România într-o ruină sau chiar s-au pus neașteptat la dispoziția adepților globalizării și ștergerii ei de pe hartă, motiv pentru care invit cetitorul să privească aceste rânduri și din această perspectivă a trădării de țară.
Vedem așadar, dragii mei, că încă de la naşterea preocupărilor teoretice în domeniul relaţiilor sociale, dezbaterea fundamentală a opus teoria realismului şi toate celelalte care s-au revendicat de la ea într-o formă sau alta, precum neorealismul spre exemplu, teoriei liberale (idealiste) şi, evident, celor care au avut aceiaşi fundamentare teoretică cu aceasta, cum ar fi idealismul lipsii frontierelor statale, spre exemplu. Observăm că dezbaterea dintre cele două şcoli sau tradiţii a marcat ultimele trei decenii şi continuă şi astăzi să fie tot la fel de animată, ca întotdeauna, trebuie să ținem cont de realităţile secolului XX, care se găsea la finalul său, unde realismul priveşte statele naţiune ca fiind principalii actori prezenți și pe scena politică internaţională, deoarece aceste unităţi (statele naţiune) nu se supun nici unei alte autorităţi politice. Mai mult, conflictul evident de interese între aceşti actori internaţionali este perceput ca fiind inevitabil, cu efecte grave asupra țării noastre. Realismul mai subliniază și modul în care realităţile politicii internaţionale, atât de dominată de interesele economice ale marilor puteri ale lumii, dictează toate opţiunile politicienilor recrutați funcție de interesele globalizării totale, care formulează politica externă a statelor dintr-o pretinsă perspectivă raţională. Statele sunt încă actorii fundamentali ai scenei lumii, iar scopul alcătuirilor lor statale este asigurarea supravieţuirii naţionale într-un mediu din ce în ce mai ostil. Și nici un scop nu este în această direcţie mai important decât dobândirea puterii, acțiuni în care toate serviciile inteligente sunt profund implicate, ocolind cel mai adesea opțiunile democratice exprimate la urnele de vot.
De asemenea, se mai observă că nici un principiu existențial nu este mai valid decât acela al autosuficienţei (self-help) și asigurarea dependenţei statului de propriile resurse de energie și cele tezaurizate în subsolul său, numai în scopul apărării şi promovării exclusive a intereselor acestuia. Chiar și suveranitatea statului în sine, care este elementul fundamental al legilor şi relaţiilor internaţionale, se obține oferind fără precauție şefului statului libertatea şi, deopotrivă, responsabilitatea de a întreprinde orice este necesar pentru promovarea intereselor statului. Dacă ar fi să ne asumăm riscul unui reducţionism exagerat, atunci putem spune că mesajul realismului vieții sociale încă mai poate fi formulat în câteva scurte propoziţii astfel:
1. O privire istorică ne arată că aproape mereu oamenii sunt în general răi şi păcătoşi;
2. Dintre toate păcatele oamenilor nu există altele mai relevante şi adesea permanente ca acelea legate de dorinţa de putere şi cea de dominaţie cvasitotală asupra altora;
3. Nu este decât o simplă aspiraţie, devenită întotdeauna utopică, dorinţa de a eradica instinctul spre putere al omului, de oriunde ar fi el;
4. În astfel de condiţii politica internă și internaţională nu este altceva decât, vorba lui Thomas Hobbes, o permanentă luptă fără menajamente pentru putere, un război al tuturor contra tuturor (bellum omnium contra omnes), stare în care lumea există decând este ea;
5. Obligaţia fundamentală sau comandamentul central al oricărui stat, care evoluează în arena internaţională, este să-şi promoveze „interesul naţional” prin dobândirea de putere;
6. Natura anarhică a sistemului intern și internaţional impune dezvoltarea capabilităţilor militare la nivelul respingerii sau peste acesta şi a descurajării oricărui potenţial inamic;
7. Economia este mai puţin relevantă decât puterea militară din perspectiva securităţii naţionale, dar ea are un rol important în ceea ce priveşte puterea şi prestigiul naţional;
8. Aliaţii pot creşte capacitatea de apărare a statului, dar loialitatea şi disponibilitatea, credibilitatea lor, nu trebuie supraestimată şi nici asumată ab initio;
9. Niciodată nu trebuie încredinţată sarcina apărării propriului popor organizaţiilor sau legii internaţionale, oricare ar fi ele, pentru că de obicei aceasta duce la dispariția lui;
10. Dacă toate statele caută să-şi extindă puterea, stabilitatea va rezulta din stabilirea unui echilibru al puterii. Un puternic adjuvant al stabilităţii ordinii interne și internaţionale ar fi mecanismul flexibil al unor sisteme de alianţe descurajante.
Chiar și vocile foarte critice ale realismului nu au un impact hotărâtor şi, în acelaşi timp, nu toate punctele slabe ale realismului sunt incriminate cu aceiaşi forţă critică. Iar în cele ce urmează vom încerca, în mod succint, să prezentăm cele mai frecvente critici sau acuze aduse realismului, toate având un impact major asupra a ceea ce a existat și mai există la noi:
1. Slaba capacitate predictivă a teoriei. Multă vreme, din 1939 şi până în 1989, teoria realismului a fost larg îmbrăţişată şi a şi reuşit în mare măsură, în privinţa predicţiilor care au fost formulate de reprezentanţii acesteia. Colapsul comunist şi ceea ce a urmat în relaţiile internaţionale a surprins însă, fatalmente, toţi adepţii şi propovăduitorii acestei paradigme şi a celor subsecvente ei (neorealismul bunăoară). Aceştia nu au imaginat şi explicat dizolvarea şi contracţia surprinzător voluntară a imperiului roşu instalat, accentuarea rapidă a programelor negociate de dezarmare, revoluţiile democratice din centrul şi estul Europei, începutul unei noi cooperări globale, procesele integrării şi a globalismului, schimbarea în general. Eşecul paradigmei realismului se poate deci repeta oricând, dacă ea nu este reformată şi reformulată.
2. Slaba sa capacitate descriptivă. Mulţi teoreticieni respectabili, Georgia O’Keeffe (1886-1986, fostă artistă americană, considerată unul dintre cei mai mari pictori moderniști ai secolului XX, devenită cunoscută prin lucrările sale care reprezentau flori de mari dimensiuni, văzute ca prin lupă, și clădiri din statul New York) sau Stanley Hoffmann (1928-2015, austriac de origine evreiască, fost profesor  de științe politice franceze la Universitatea Harvard), acuză că nimic nu este mai puţin real decât realismul însuşi. Paradigma realismului scapă, în multe cazuri, realitatea printre degete, complăcându-se în generalizări şi teoretizări dovedite a fi totuși sterpe.
3. Realismul nu mai poate explica tot ceea ce intră în câmpul relaţiilor internaţionale sau chiar și a celor interne. Exemplul cel mai concret îl constituie chiar problemele globale grele ivite în secolul XX (mediu, interdependenţa transnaţională etc.) .
4. Paradigma realismului nu mai este la fel de convingătoare datorită cercetării empirice şi a avalanşei nepredictibile de fapte şi evenimente, care nu mai pot fi luate în considerare convenabil. Realismul este lipsit de dinamicitatea necesară efectuării analizelor dedicate păcii şi războiului, adică chiar centrul preocupărilor sale.
5. Recentele critici şi multe atacuri, de factură neoliberală, mai ales, au o lungă tradiţie intelectuală. Acestea au pornit cu mult înaintea Războiului Rece şi au evidenţiat circularitatea logică a unor întemeieri, care sunt de tip realist. Sunt întotdeauna incriminate în mod frecvent „costurile” produselor paradigmei realismului, puterea exercitată excesiv uneori cu diletantism și cu persevență diabolică de power politics etc. Încă din anii 1970 atenţia a fost mereu atrasă mai ales asupra problemelor integrării internaţionale a diverselor țări și sisteme, a interdependenţelor şi a analizei regimurilor politice.
6. Slaba capacitate a realismului de a prescrie un anume tip de politică în situaţii de gravă criză pentru o națiune sau chiar un sistem. Astfel, se invocă situaţia în care, în procesul transformării unei crize în conflict, argumentele oferite adesea de realism, împing mai degrabă la război decât la pace, ducând la consecinţe distructive și degradante inacceptabile.
Trauma generată de desfăşurarea primului război mondial şi de ororile acestuia, armele de distrugere în masă şi posibilitatea distrugerii omenirii, în sensul propriu al cuvântului, prin capacitatea tehnologică aflată la îndemâna naţiunilor celor mai avansate, au determinat o stare de spirit care, concretizată în planul relaţiilor internaţionale, a dus la dezvoltarea paradigmei liberale. Noua realitate a unei mai profunde interdependenţe între statele şi naţiunile lumii, câştigurile în toate domeniile înregistrate de omenire, credinţa „victoriană” în progres, păreau autentice premise ale realizării unei dorite comunităţi internaţionale, care să excludă violenţa şi războiul, utilizate ca un mijloc de reglementare a diferendelor dintre state.
Liberalii puneau deci deasupra interesului statelor de tip naţiune un interes superior şi anume acela al omenirii în ansamblul ei. Paradigma liberală (internaţionalistă) a revenit în forţă după o lungă perioadă, una în care a fost pusă între paranteze (1939-1989), în era post război rece, după colapsul comunist. Criticii paradigmei realismului au atacat lipsa de precizie a unor termeni precum putere, interes naţional, echilibru de putere, ca şi contradicţiile iscate dintre prescrierea unor comportamente ale liderilor, care trebuie să fie bazate pe interesul naţional, dar, în acelaşi timp, trebuie să fie temperate și de grija pentru interesele naţionale ale altora, pentru a se evita totuși consecinţe devastatoare. Puterea joacă deci un rol central în paradigma realismului. Corelarea însă dintre echilibrul de putere şi rezultatul concret obţinut în practica politică este adesea extrem de dificilă şi introduce o mulţime de variabile.
Spațiul românesc a fost obișnuit ca la intervale neregulate și circumstanțiale să apară dezvăluiri și deconspirări ale colaboratorilor fostei Securități, așa cum face și cartea domnului , intitulată „Culisele Securității”, apărută la „Editura Cartea Românească Educațional” din Iași, în acest an. Deconspirările se referă, de regulă, la secvențe biografice, fie ale activiștilor comuniști și ale ofițerilor de Securitate (mai puține), fie ale așa numiților „colaboratori” ai Securității, informatori și delatori macabri (cele mai multe). Rămășițele din arhivele fostei poliții politice, atâtea câte pot fi accesate astăzi, ne arată, prin urmare, mai multe despre racolați și mai puține despre racolatori. Urmând metodic logica deconspirării, în vârful „păcatelor capitale” se plasează, prin urmare, delațiunea. Ea pare a fi cel mai greu păcat din lista scurtă a păcatelor omenești pentru că turnătoria în anonimat, sub nume conspirativ, nu presupune niciun fel de curaj și niciun fel de risc.
Politicianul polonez Adam Michnik (n.1946,  istoric, eseist, fost disident, intelectual public și redactor șef al celui mai mare ziar polonez-Gazeta Wyborcza), deopotrivă fost lider intelectual al Solidarității, afirma că deconspirarea dosarelor de poliție politică a Securității este „ultima și definitiva victorie a Securității asupra societății civile”. El propunea, în schimbul deconspirării, soluția învingerii malefacțiunilor dictaturii comuniste devastatoare, prin votul democratic și zdrobitor asupra trecutului comunist dement și asupra celor care mai încercau să-l prelungească și după 1989. Așadar, prin prezența la vot și prin votul exprimat pentru democrație poate fi învins „trecutul care nu trece” sau „trecutul care nu vrea să treacă” (două enunțuri care au făcut o carieră răsunătoare în acele dezbateri europene, asupra consecințelor nazismului și asupra tragediei Holocaustului, disputat între istorie și memorie). În lipsa unui astfel de vot pentru democrație, s-au instalat pe scena publică și politică și o serie de personaje neocomuniste, șantajabile prin dosarele personale și controlate prin intermediul acestora de Securitatea din umbră, retrasă în secretul pe care încă îl gestionează. Revin asupra afirmației mele că nu incriminarea unui om sau altuia ne poate salva de mocirla care a existat la noi cinci decenii și care se pare că nu dă semne evidente că s-ar lăsa prea ușor asanată. „Trecutul care nu trece” înseamnă prelungirea puterii Securității în societățile post totalitare, prin dosare deconspirate cu țârâita sau cu voie nunai de la puterea politică actuală și prezența acestei mașini infernale a comunismului în dezbaterile, polemicile și în ciocnirile de opinii din spațiul public.

Și la noi securiștii de odinioară ne invadează cu agresivitate și cu obrăznicie prezentul, îi simțim pe toți torționarii securiști încă vii în aceste dosare, lucru pe care domnul Pompiliu Comsa îl și descrie în cartea sa. Trebuie să știm însă că tot ce trebuia ascuns a fost ascuns. Ce trebuia distrus, a fost distrus. Securitatea a avut grijă să-și șteargă urmele încă din primele zile ale noului regim. Vă mai amintiți de Berevoiești și de sacii de documente din arhiva fostei Securități? Repet, dezvăluirile tardive se referă în proporție covârșitoare la colaboratori, foarte rar și la ofițeri de Securitate. Documentele care apar în spațiul public sunt scrise de regulă tot de securiști, sunt capodopera poliției politice, de aceea se cuvine să le citim cu precauție. Îmi îngădui chiar, amintindu-l din nou pe Adam Michnik, ca să nu iau de bune „semiadevărurile polițienești” și să nu caracterizez un om, indiferent cum îl cheamă, numai în baza dosarului de la Securitate, probabil plin de capcane întinse cu abilitate de profesioniștii delațiunii.

Confirmarea meritului triadei Valori—Cunoaștere—Transfer de cunoaștere printr-un graf complet {V, C, T}. Corespondență de la Pompiliu Comșa (Prof. univ. asoc. Univ. Apollonia, directorul ziarului Realitatea & directorul executiv al Trustului de Presă Pompidu – Iași)

Este greu să discerni adevărul doar în baza a ceea ce-ți oferă, invariabil trunchiat sau subiectiv, o instituție a Securității comuniste, care s-a ocupat numai cu minciuna, delațiunea și mistificările.CNSAS-ului a avut și are puterea dată de gestiunea secretelor vieților noastre, a lașităților și a trădărilor noastre. Dar CNSAS-ul are puterea pe care i-au permis să o aibă serviciile deținătoare de arhivă în primii ani de după comunism. Puterea dată de gestionarea secretului a fost întotdeauna una dintre cele mai eficiente forme de șantaj și manipulare. Ea poate fi asemuită cu ceea ce au însemnat dosarele de cadre controlate de fosta Securitate, în care era înscris trecutul neconform de urmași ai partidelor istorice, de urmași ai familiilor de chiaburi, trecutul celor care, prin biografia lor și a părinților lor, erau socotiți dușmani ai poporului. Secretul (de)conspirat poate produce în spațiul public răzbunări, revanșe, conflicte, dar mai ales compromiterea adversarului de orice fel. De aceste consecințe este conștient și autorul, care a scris această carte de recompunere morală a societății românești, îndemnând oamenii la devoalarea acelor așa zise secrete cu care sunt, de fapt, șantajați și astăzi.
Eu cred acum că pledoaria de fond a cărții „Culisele Securității”, o carte fundamentală a domnului, este dedicată necesității asanării morale a societății noaste și a conștientizării cetitorului ei că oasele acelora peste care călcăm noi românii astăzi ne obligă la o conduită obligatoriu românească, națională, dacă dorim să mai existăm ca nație. Autorul mai dă o șansă celor care sunt conștienți că au greșit și sper că și ei înțeleg semnificația mâinii care li se întinde de conaționalii lor. Numai liniștea din sufletele noastre o poate garanta și pe cea din societate, absolut necesară și benefică, clădind astfel un viittor solid și cert pentru copii noștri, astăzi pribegind prin toată Europa vestică, care ne-a ocupat și care ne-a distrus economic cel puțin cu sălbăticie, la fel cum a făcut și comunismul!
Auguri, maestre!
Nota. Vezi înregistrarea  video aici  (în prezența profesorului Vasile Burlui, președinte al Universitații „Apollonia” din Iași, Cassian Maria Spiridon, presedintele filialei Iași a uniunii scriitorilor, Istoric Dumitru Săndel și a altor cadre universitare din Iași, etc)
Corespondență de la scriitorul Săndel Dumitru („un  poliglot cu vaste lecturi”) autorul celebrei lucări  „Galaţiul, aşa cum mi-l amintesc”.
„Sunt jurist de meserie”, a spus cercetătorul autodidact Dumitru Săndel Săndel Dumitru: şef de promoţie la câteva facultăţi, care a citit „enorm” şi variat, cunoaşte–excelent lucru pentru un cercetător al surselor!–engleza, franceza, ca tot omul, dar şi latina, greaca veche, ba chiar şi aramaica, ceea ce l-a ajutat să exploreze zone în care alţi cercetători au fost obligaţi să ia din ceea ce se găseşte deja prelucrat şi încarcerat în canoane rigide.

27 COMENTARII