Din nou Gala Premiilor Oscar s-a dovedit a fi un mare spectacol, în care arta filmului s-a împreunat cu politica și moda, dar și cu cântul și dansul, precum momentul Ryan Gosling cu I’m just Ken din filmul Barbie, absolut antologic. Mai ales rochiile vedetelor au concurat orga efectelor de lumini amețitoare. A fost cea de-a 96-a ediţie a galei Premiilor Oscar, găzduită pentru a patra oară consecutiv de comediantul Jimmy Kimmel, gală cu bucluc, care a avut loc la Los Angeles, în sala Dolby Theatre (gazdă tradițională).
Este uluitor cum o cinematografie, cea mai mare a lumii, orientată masiv către comercial, către încasări, produce și filme de artă, care se dovedesc repere pentru politica mondială. Joe Biden a declarat că în programul său de guvernare pentru 2024 s-a inspirat din filmul Misiune imposibilă 7. Iar recent, contracandidatul său, Donald Trump, l-a criticat pe Kimmel, prezentatorul galei, și a dat lecții despre felul cum ar fi trebuit să fie gala și la cine trebuia să meargă premiile (de, vechea poveste cu faptul adevărat că „premiile sunt aranjate”. Obsesia lui Trump cu „fake news”! În schimb, Kimmel l-a întrebat pe Trump cum mai stă cu „încarcerarea”? (vezi mai jos duelul). Nu-i de neglijat nici replica lui Robert de Niro (aflat în sală, în apropiere de Steven Spielberg și Martin Scorsese) care l-a numit pe Trump „dictator”, fiind consecvent cu ceea ce spusese la început, acum 8 ani, că „un președinte ca Donlad Trump este o rușine pentru America”. Dar președinții se duc, Oncle Oscar rămâne. Fenomenul Premiilor Oscar este mai puternic decât politica. Rețin ce a spus Cord Jefferson, câștigătorul premiului pentru cel mai bun scenariu adaptat (American Fiction), că ar fi bine să nu se mai facă filme cu bugete enorme, de 200Mil $US ci filme cu bugete mici, de 4Mil $US să se realizeze cât mai multe, fiindcă este o fericire să aduci bucurie oamenilor și să fii încununat cu premii Oscar. Atunci, cu o producție mult mai mare, s-ar bucura mult mai mulți oameni de fericirea pe care o simt eu acum, spunea Jefferson.
Nimeni nu este indiferent la evenimentul numit Premiile Oscar. Și gândurile despre artă, interpretări neasemuite, ideea de echipă (laitmotiv al vorbitorilor), s-au amestecat cu gândurile despre filmele și evenimentele belice din Ucraina și Gaza. Cu 20 Days in Mariupol, Ucraina obține primul Oscar din istoria sa. Ba Marele Premiu, care a mers la filmul Oppenheimer, a subliniat adevărul că trăim sub umbrela bombei atomice. E un film despre savantul evreu care a inventat bomba atomică, o amenințare care azi planează pe tot pământul, în gura celor care dețin arme nucleare, dar filmul, așa cum spunea regizorul lui, Christopher Nolan, este dedicat celor care luptă pentru pace! Dovadă că Oppenheimer (J. Robert Oppenheimer), produs de Emma Thomas, Charles Roven şi Christopher Nolan, a fost nominalizat la 13 premii Oscar, câștigând 7. În primul rând, Best Picture, cel mai râvnit premiu. Christopher Nolan, Emma Stone, Cillian Murphy, Robert Downey Jr., Da’Vine Joy Randolph şi Billie Eilish şi Finneas O’Connell s-au numărat printre cei premiaţi.
Înaintea galei, câteva sute de protestatari au cerut încetarea focului în războiul Israelului din Gaza, în timp ce câştigătorii şi-au folosit discursurile pentru a denunţa criza umanitară din acea regiune, alături de cea declanşată de invazia Rusiei în Ucraina. Demonstraţiile pro-palestiniene din inima Hollywoodului au blocat traficul în jurul lui Dolby Theatre, unde a avut loc spectacolul, ceea ce a dus la un început întârziat al ceremoniei, în timp ce vedetele de primă mână se străduiau să ajungă la locurile lor. Desigur, și Oppenheimer a fost evreu (director of the Manhattan Project‘s Los Alamos Laboratory and „father of the atomic bomb”) și Einstein, prietenul lui. Dar nu contează cauza, ci efectul. Pentru Nolan, distincţiile au venit după ce a fost nominalizat de şapte ori, inclusiv pentru regia filmului Dunkirk, precum şi pentru munca sa la filme precum Memento şi Inception. Jimmy Kimmel a profitat de un moment în timpul transmisiunii premiilor Oscar, chiar înainte ca Al Pacino să urce pe scenă pentru a înmâna premiul pentru cel mai bun film lui Oppenheimer, pentru a citi cea mai recentă postare pe reţelele de socializare a lui Donald Trump, care l-a criticat în calitate de gazdă a Oscarurilor din acest an.
„A existat vreodată o gazdă mai rea decât Jimmy Kimmel la Oscaruri?, şi-a întrebat Trump urmăritorii. Deschiderea lui a fost cea a unei persoane mai puţin obişnuite care încearcă prea mult să fie ceva ce nu este şi nu poate fi niciodată. Scăpaţi de Kimmel şi, poate, înlocuiţi-l cu un alt „talent” de la ABC, George Slopanopoulos, un alt „talent” demodat, dar ieftin, de la ABC. El i-ar face pe toţi cei de pe scenă să pară mai mari, mai puternici şi mai plini de farmec. De asemenea, un show politic foarte prost în seara asta, şi de ani de zile-Dezarticulat, plictisitor şi foarte nedrept”, a continuat Trump. „De ce nu le dau Oscarurile celor care le merită? Poate că astfel audienţa lor şi ratingurile TV îşi vor reveni din adâncuri. Faceţi America măreaţă din nou!””. Kimmel a ripostat: „Bla, bla, bla… Bine, acum, vedeţi dacă puteţi ghici care preşedinte tocmai a postat asta pe RruthSsocial. Cineva? Nu? Ei bine, mulţumesc, preşedinte Trump! Mulţumesc că aţi privit, sunt surprins că încă mai sunteţi… Ţi-a trecut termenul de încarcerare?”.
Emma Stone a primit statueta Oscar cu o mare emoție, fiindcă i s-a desfăcut rochia la spate. Și când ai spatele gol, ne te simți prea bine, ceva te furnică. Însă Emma s-a adunat. La şapte ani după ce a câştigat pentru La La Land, Emma Stone a obţinut al doilea Oscar pentru cea mai bună actriţă cu rolul din Poor Things. Stone a interpretat rolul unei femei copilăroase care porneşte într-o călătorie de autodescoperire în această fantezie steampunk. Ea i-a mulţumit regizorului Yorgo Lanthimos, cu care tocmai a realizat un alt film, Kinds of Kindness, precum şi restului echipei filmului. Și-a dedicat premiul tuturor nominalizațior. „Cea mai bună parte a realizării filmelor este să fim cu toţii împreună şi sunt profund onorată să împart acest lucru cu fiecare membru al distribuţiei, cu fiecare membru al echipei, cu fiecare persoană care şi-a oferit dragostea, grija şi strălucirea în realizarea acestui film”, a spus ea.
La categoria cel mai bun regizor Christopher Nolan a primit distincţia de la Steven Spielberg. „Filmele au puţin peste 100 de ani” a spus Nolan. Ce era pictura când avea 100 de ani? Nu ştim încotro se îndreaptă această călătorie incredibilă. Dar să ştiu că voi credeţi că sunt o parte semnificativă din ea, înseamnă foarte mult pentru mine”. Cillian Murphy a fost ales cel mai bun actor graţie rolului său din Oppenheimer. „Sunt un irlandez mândru în seara asta. Am făcut un film despre omul care a creat bomba atomică şi, la bine şi la rău, trăim cu toţii în lumea lui Oppenheimer, aşa că aş vrea să dedic acest film pacificatorilor de pretutindeni”, a spus actorul.
Andrea Bocelli a interpretat melodia „Time to Say Goodbye” în segmentul In Memoriam dedicat personalităţilor care au decedat anul trecut. Mesajul lui Alexei Navalnîi a fost ascultat din nou: „Singurul lucru necesar pentru ca răul să triumfe este ca oamenii buni să nu facă nimic”. Billie Eilish şi Finneas O’Connell au intrat în istoria premiilor Oscar, devenind cei mai tineri câştigători care au fost recompensaţi pentru a doua oară cu trofeul pentru cel mai bun cântec-What Was I Made For?, contribuţia lor la coloana sonoră a filmului Barbie. Ryan Gosling a stârnit o furtună de aplauze cu interpretarea sa I’m just Ken de pe coloana sonoră originală a lui Barbie. Slash l-a acompaniat pe scenă.
Primul Oscar din istoria Ucrainei a revenit documentarului „20 Days in Mariupol”. „Îmi doresc să nu fi făcut niciodată acest film, a spus pe scenă, într-un discurs emoţionant, regizorul Mstyslav Chernov. Îmi doresc să schimb premiul pentru „Rusia nu a atacat niciodată Ucraina”. Cinema-ul creează amintirile şi amintirile fac istoria. Aş renunţa la toată recunoaşterea pentru ca Rusia să nu ucidă zeci de mii de compatrioţi ai mei ucraineni. Îmi doresc ca ei să elibereze toţi ostaticii, toţi soldaţii care îşi protejează pământurile, toţi civilii care se află acum în închisorile lor. Dar nu pot schimba istoria, nu pot schimba trecutul””, a spus el. Robert Downey Jr. a fost câştigător la categoria rol secundar pentru interpretarea din Oppenheimer. „Aş dori să mulţumesc copilăriei mele teribile şi Academiei-în această ordine”, a glumit Downey la începutul discursului său, înainte de a adăuga: Aş vrea să îi mulţumesc veterinarului meu – am vrut să spun soţiei mele, Susan Downey, cea de acolo. Ea m-a salvat. De aceea mă aflu aici”.
„Iată micul meu secret, a continuat el. Aveam nevoie de această slujbă mai mult decât avea ea nevoie de mine. Chris ştia asta. Emma Thomas (producătoarea) s-a asigurat că m-a înconjurat cu una dintre cele mai bune distribuţii şi echipe din toate timpurile-Emily, Cillian. A fost fantastic. Şi mă aflu aici, în faţa voastră, un om mai bun datorită acestui lucru, a continuat Downey. Ceea ce facem este semnificativ, iar lucrurile pe care decidem să le facem sunt importante”. Billie Eilish a oferit o interpretare puternică a piesei What Was I Made For? Ea a fost însoţită de fratele ei, producătorul Finneas O’Connell, într-o interpretare emoţionantă a cântecului din filmul Barbie, de Greta Gerwig, care a obţinut opt nominalizări la Oscar. Cel mai bun lungmetraj internaţional a fost ales The Zone of Interest (Marea Britanie), în regia lui Jonathan Glazer. Poor Things a câştigat premiile Oscar la categoriile machiaj, costume şi scenografie. John Cena a apărut dezbrăcat pe scena premiilor Oscar pentru a prezenta premiul pentru cele mai bune costume. Totul a făcut parte dintr-o scenetă care a adus un omagiu unuia dintre cele mai nebuneşti momente din istoria Premiilor Academiei, când un bărbat dezbrăcat a alergat pe scenă la cea de-a 46-a ediţie a Premiilor Oscar, în 1974, în timp ce David Niven o prezenta pe Elizabeth Taylor. Era în perioada anilor ’70, atunci când persoane dezbrăcate întrerupeau frecvent evenimentele publice. Ca azi pe stadioane. Justine Triet şi Arthur Harari au câştigat premiul pentru cel mai bun scenariu original pentru Anatomy of a Fall, în timp ce Cord Jefferson a câştigat premiul pentru cel mai bun scenariu adaptat pentru American Fiction.
The Boy and the Heron de Hayao Miyazaki a fost recompensat cu Oscar la categoria cel mai bun longmetraj de animație. Prima statuetă a serii i-a revenit actriţei Da’Vine Joy Randolph pentru rolul secundar din filmul The Holdovers. Multe s-au spus despre monologul lui Jimmy Kimmel, care a ironizat mai multe subiecte fierbinţi de la Hollywood. El a felicitat publicul pentru că „a ajuns la timp. Spectacolul începe cu o oră mai devreme în acest an, dar va continua foarte, foarte târziu. Am întârziat deja cinci minute şi nici măcar nu glumesc”, a spus el. Comediantul a ironizat recenta bombă de box office Madame Web, spunând: „A fost un an grozav şi pentru filme, în ciuda faptului că totul s-a oprit. Oamenii din această sală au reuşit cumva să vină cu atât de multe filme excelente şi interpretări memorabile. Această seară este plină de talent enorm şi de un potenţial incalculabil, dar la fel a fost şi Madame Web”. A glumit și pe seama regizoarei filmului Barbie, Greta Gerwig, care nu a primit o nominalizare pentru cel mai bun regizor, spunând: „Acum, Barbie este un simbol feminist, mulţumită Gretei Gerwig, despre care mulţi au crezut că ar fi meritat să fie nominalizată pentru cel mai bun regizor în această seară. Aşteptaţi o secundă. Ştiu că aplaudaţi, dar, apropo, voi sunteţi cei care nu aţi votat pentru ea. Nu vă comportaţi ca şi cum nu aţi avea nimic de-a face cu asta”.
De asemenea, Kimmel a spus despre Robert Downey Jr. că se află „într-unul dintre cele mai înalte puncte ale carierei sale”. Comediantul a avut o nemulţumire: filmele sunt prea lungi. „Au fost atât de multe filme grozave care au ţinut publicul captiv anul acesta, a spus el. Şi vorbesc la propriu. Filmele voastre au fost prea lungi anul acesta. Durata medie a primelor zece filme a fost de 2 ore şi 23 de minute. Asta înseamnă 30 de minute în plus faţă de acum trei ani. Când m-am dus să văd Killers of the Flower Moon, mi s-a trimis corespondenţa la cinema. Este atât de lung, încât ai putea să conduci până în Oklahoma şi să rezolvi singur crimele”. Cum am spus, Oppenheimer a avut 13 nominalizări. Aproape s-a ținut Poor Things de Yorgos Lanthimos, cu 11 nominalizări, cu Emma Stone în rolul unei femei reanimate într-o fabulă asemănătoare cu Frankenstein. Killers of the Flower Moon de Martin Scorsese, cu Leonardo DiCaprio, Lily Gladstone şi Robert De Niro, a obţinut 10 nominalizări. Filmul prezintă cronica terorii în Naţiunea Osage la începutul anilor 1900. Barbie a avut 8 nominalizări, dar a ratat premiul la categoria „cel mai bun regizor”. Leonardo DiCaprio nu a fost nominalizat la categoria „cel mai bun actor” pentru rolul său din Killers of the Flower Moon. Filmul a obţinut o nominalizare pentru „cel mai bun regizor” pentru Martin Scorsese, iar Lily Gladsone a devenit prima americancă nativă nominalizată pentru „cea mai bună actriţă”.
Ceea ce a făcut diferența față de celelelalte ediții Oscar a fost faptul că pentru Best Picture, pentru Marele Premiu, s-au bătut 10 candidați! Pentru acest supranumit Sfântul Graal al Hollywood-ului, competiția a fost foarte dură. Mi-am dat seama după felul cum privea Martin Scorsese strigările, ca o strană de piatră a adâncurilor. De la cursa pentru bomba atomică până la ororile de la Auschwitz, incluzând aventurile unei păpuși celebre sau a unui cadavru reanimat cu un libido vorace, varietatea candidaților la Oscar pentru cel mai bun film din acest an demonstrează un vintage excepțional. Dacă le-ați ratat, iată o sesiune de catch-up pentru a afla cei zece candidați la premiul suprem. Așadar, ofer în continuare date despre aceste filme, în speranța că ele vor putea fi văzute în curând și pe ecranele din țara noastră.
American Fiction de Cord Jefferson. Absolut hilară, această comedie își bate joc de „rasismul latent al elitelor progresiste”. Jeffrey Wright joacă rolul unui scriitor afro-american obosit de o industrie editorială în mâinile burghezilor albi, care nu vor să audă decât un singur tip de poveste neagră: cea a sărăciei din cartiere dificile, a cocainei crack și a închisorilor. Deziluzionat, romancierul realizează o caricatură sub pseudonim. Doar că, în loc să eșueze, ea triumfă…Această satiră acerbă, disponibilă începând cu 26 februarie 2024 pe Amazon Prime Video, a câștigat premiul I la Festivalul de Film de la Toronto. Jeffrey Wright a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor și Sterling K. Brown pentru Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar.
- Anatomia unei prăbușiri de Justine Triet, deja cu Palme d’Or la Cannes. Anatomy of a Fall este prezentat ca un thriller juridic despre prăbușirea unui cuplu disfuncțional de artiști, în care o scriitoare este acuzată de uciderea soțului ei. Filmul a făcut furori în Statele Unite, în special cu două Globuri de Aur. Nominalizat la cinci categorii (inclusiv cel mai bun regizor și cea mai bună actriță), filmul lui Justine Triet a fost favorit la Oscarul pentru cel mai bun scenariu original. Se credea, în campania sa de promovare ingenioasă, cu câinele Messi ca ambasador al filmului, că îi poate permite să râvnească alte statuete. Ar fi fost al treilea Palme d’Or care câștigă și Oscarul pentru cel mai bun film, precum filmul sud-coreean Părăsite.
- Barbie de Greta Gerwig. Nominalizarea lui Barbie a fost în sine o victorie a premiilor Oscar. Satira feministă a Gretei Gerwig a atras hoarde de fani îmbrăcați în roz în cinematografe și a ocupat primul loc în box office-ul mondial cu venituri de 1,4 Md $US. Nici un film, chiar și concurentul său de vară Oppenheimer, lansat în aceeași zi, nu a stârnit atâtea discuții ca Barbie, în special datorită unei campanii de marketing intense. Dar este cât se poate de ciudat că regizorul său și vedeta Margot Robbie, interpreta păpușii cu peroxid, nu au fost nominalizate!
- Deținătorii de Alexander Payne. O poveste emoționantă de Crăciun. A fost lansat în Franța în decembrie anul trecut. Povestește despre prietenia improbabilă a trei suflete pierdute, lipite împreună de Revelion într-un internat din nord-estul Statelor Unite, în anii 1970. Paul Giamatti joacă o istorie psihorigidă, în rolul unui profesor al cărui caracter pedant ascunde o rană intimă. Un rol remarcabil de emoționant, care i-a permis să revendice Oscarul pentru cel mai bun actor. Alături de el, Da’Vine Joy Randolph este unanim apreciată ca o bucătăreasă afro-americană îndurerată de pierderea fiului ei, care a murit în războiul din Vietnam. De altfel, ea a primit statueta pentru cea mai bună actriță în rol secundar. Delicată și subtilă, această comedie de modă veche a lui Alexander Payne părea cea mai bine plasată pentru a-l răsturna pe ultra-favoritul Oppenheimer. Dar n-a fost să fie.
- Ucigașii lunii florilor de Martin Scorsese. Durează trei ore și jumătate! Dar Killers of the Flower Moon, epopeea istorică a lui Martin Scorsese despre uciderea nativilor americani în Oklahoma din anii 1920, a fost pur și simplu prea frumoasă și prea importantă pentru a fi ignorată. Chiar mai mult decât Leonardo DiCaprio și Robert De Niro, actrița Lily Gladstone este cea care izbucnește pe ecran, ca o nativă îmbogățită de uleiul pământului ei și victima unei iubiri toxice. Dar acest rol nu i-a adus un Oscar pentru cea mai bună actriță. Fapt regretat de toată lumea. Acesta-i Oscarul, că nu poate împăca pe toată lumea, doar dacă s-ar respecta dorința lui Jefferson, citată anterior.
- Maestro de Bradley Cooper. Deseori nominalizat, dar niciodată recompensat, Bradley Cooper spera să alunge soarta cu Maestro. Pentru acest film biotipic al legendarului dirijor Leonard Bernstein, el s-a aflat atât în fața, cât și în spatele camerei de filmat și a primit șapte nominalizări! Dar filmul a plecat doar cu Oscarul pentru cel mai bun machiaj, fără să-l obțină. Ar fi fost o recompensă dulce-amăruie, având în vedere controversa care a precedat lansarea sa: nasul fals proeminent purtat de actor fusese acuzat de întărirea stereotipurilor antisemite, iar copiii compozitorului au fost nevoiți să intervină pentru a-l apăra.
- Oppenheimer de Christopher Nolan. Rareori un film a ajuns la Oscaruri cu un statut de favorit atât de solid. Portretul lui Christopher Nolan despre părintele bombei atomice pretinde un miliard de dolari în venituri și a câștigat aproape toate premiile de la Hollywood ale sezonului. Și numele lui a ieșit victorios din plic, o surpriză anunțată!
- Viețile trecute de Celine Song a fost filmul cel mai puțin probabil să câștige, și totuși a emoționat publicul de la festivalul Sundance până la lacrimi. Regizată de Celine Song, această dramă spune povestea a două suflete pereche coreene, care se găsesc în New York după ce au fost despărțiți mulți ani de vârtejul vieții. O reflecție puternică asupra destinului și a șanselor capabile să-și construiască o existență.
- Sărmanele creaturi de Yórgos Lánthimos. Această poveste baroc a fost încoronată la Festivalul de Film de la Veneția și joacă cartea originalității. În Poor Creatures o urmăm pe Emma Stone în rolul unei femei monstru Frankenstein. Cadavru readus la viață cu creierul unui copil, această creatură cu devorant libido călătorește prin Europa secolului al XIX-lea, într-un univers cu o estetică retro. Emanciparea acestei ființe fără rușine sau modestie se confruntă constant cu misogenia lumii. Absurdă și amuzantă, această comedie feministă marchează a doua colaborare a lui Yórgos Lánthimos cu Emma Stone, după The Favorite.
- Zona de interes de Jonathan Glazer. Această dramă te face să simți toată oroarea Holocaustului, fără să o arăți vreodată. O părtinire puternică, cu care Jonathan Glazer urmărește viața unei familii de naziști al cărei tată conduce lagărul de la Auschwitz. Chiar de cealaltă parte a zidului, ei trăiesc o existență de rutină în vila lor cu piscină, paturi de flori și grădină de legume și rămân complet impermeabili la țipetele din spatele sârmei ghimpate. Zona de interes este un tur de forță asupra banalității răului care a câștigat Marele Premiu la Festivalul de Film de la Cannes. A fost considerat pe scară largă a fi Oscarul pentru cel mai bun film internațional.
Cultura minoră și cultura majoră
În perioada interbelică a existat o lungă dezbatere în jurul conceptelor de „cultură minoră” și „cultură majoră”, legată de condiția culturii române față de marile culturi occidentale. Cultura română trăiește de decenii sub ghilotina acestei realități, care pune în substanța ei și multă ficțiune. Cazul cel mai flagrant îl constituie Mircea Eliade, care a trăit această realitate la propriu, când s-a aflat ca atașat cultural la Legația României de la Lisabona și a decis să nu se mai întoarcă în țară, a ales definitiv exilul. De la Lisabona a plecat, după terminarea războiului, la Paris, iar de acolo la Chicago, unde a și murit.
În Jurnalul portughez, Eliade își exprimă toate neliniștile legate de soarta unui intelectual român, a unui vgeniu, cum se considera el, mai valoros decât Goethe. În zeci de locuri deplânge faptul că s-a născut într-o țară marginală, să fie rob al unei „culturi mici”. Se simțea strivit de acestă condiție existențială: „Cât de mult mă striveşte acest complex de inferioritate al unei culturi mici, silite să se facă cunoscută prin orice mijloace şi cât mai rapid”. O cultură mică nu are deschidere, nu poate fi cunoscută precum cultura franceză sau engleză, cum zice el: „Ce fericiţi sunt franţuzii şi englezii, care nu simt nevoia de a se mai face cunoscuţi–ci numai de a fi bine înţeleşi”. După ce a fost scos din funcție, Eliade a trăit marea dramă a vieții sale, să se întoarcă în țară sau nu? Revenirea, în condițiile de după război, când țara era cotropită de sovietici, el o considera echivalentă cu arestarea și asasinarea lui, iar cărțile lui interzise (ceea ce s-a și întâmplat). Pe de altă parte, în acea perioadă de instabilitate el scria ampla lucrare Prolegomene la Istoria religiilor, în engleză. Unde era să publice această carte și pentru cine? De aceea, gândul său era numai către o „cultură majoră”, către Franța și America. Așa, ca în cazul lui Brâncuși, al cărui destin a fost asemănător, Franța l-a înfiat, iar America l-a îmbogățit și l-a făcut cunoscut în lume.
Azi, intelectualul/creatorul român trăiește altă dramă. Nu se mai pune problema să fii cunoscut. Situația de azi este total diferită de aceea a vremii în care a trăit Eliade și avea de ales între cultura minoră și cultura majoră, când a rezolvat această dilemă într-o tensiune maximă, cum a fost aceea din perioada cât a așteptat viza pentru Paris. Totul e radical schimbat. Azi pot să-mi traduc oricând o carte și să o pun pe Amazon să se vândă, așa cum am câteva cărți acolo, inclusiv Brancusi in America (ediția engleză cu Catalog).
România este americanizată, circulația valorilor e liberă, totul este ca opera pe care o faci să fie valoroasă, să intereseze și pe alții. Într-o cultură minoră se pot crea opere la fel de importante, ba și mai importante, decât într-o cultură majoră. Și Portugalia era robul culturii minore, ca și România. Eliade le aseamănă în multe privințe, inclusiv în privința limbii. Numai că România trăia atunci sub sfera de influență a URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste), iar Portugalia avea un dictator luminat, Salazar, căruia Eliade i-a închinat o carte. Audiența lui la Salazar este antologică. Misterul culturii mici capătă deodată o altă dimensiune dacă ne gândim la faptul că scriitorul portughez José Saramago, care se declara „ateu și comunist”, a fost încununat cu Premiul Nobel pentru literatură?! Cum ar reacționa Eliade la o astfel de realitate, el, care are o operă cât pentru zece premii Nobel!?
Cultura este minoră când este tratată cu mijloace minore. Drama nu se află în afară, ci în interior. Problema culturii ține de climatul în care ea se desfășoară. În perioada interbelică, România era considerată egala Franței, iar capitala București se numea Micul Paris. Atunci am avut cei mai mari scriitori, artiști și critici. Spiritul Critic era la el acasă în România. Apoi, comunismul și neocomunismul au distrus tot, ajungând azi ca România să fie ocupată „pe cale pașnică” de tancuri și avioane străine, iar țara să fie condusă de „semianalfabeți cu internet”. România este plină de talente și genii, dar climatul este atât de prost încât toți fug, se afirmă în țările de cultură majoră! Și România poate avea o cultură majoră dacă climatul intern ar fi propice. Dar oameni ca alde Iohannis et co. sunt aculturali. Atunci când Mircea Eliade l-a propus pe Lucian Blaga la Premiul Nobel, regimul comunist nu a susținut de fel această propunere, dimpotrivă. Iar când Brîncuși și-a donat țării Atelierul de la Paris, conducerea PCR l-a respins, considerându-l pe Brâncușui un „artist decadent”, gest care l-a făcut ca, la bătrânețe, să-și ceară cetățenie franceză. Azi nu se mai pune problema decadenței, nici chiar a geniului, ci a nevoii de a avea genii. La ce-i folosesc României genii dacă le izolează?
Geniu să fii, mori necunoscut în țara ta. Un geniu produce o operă majoră, dar țara o sufocă prin climatul minor pe care îl generează micimea conducătorilor ei. Uitați-vă numai la ce fac alde Ciolacu, Ciucă, Simon, Șoșoacă & Co. , circul cu pregătirea alegerilor. Ce operă majoră să faci pentru ei? Ce cultură au acești oameni să susțină cultura? Ca o cultură minoră să devină majoră este nevoie de capete luminate la conducerea țării. Ministerul Culturii e o fantomă, ca și ICR sau Ministerul Românilor de Pretutindeni. Cine conduce ICR? O nulitate, un individ șters, fără personalitate, avar după funcții. Atât. Acest Institut ar trebui să fie condus de o personalitate, un creator cu operă și o mare deschidere culturală. Cu oameni mici, mediocri, nu poți să faci o cultură majoră. (n.r. În aprilie 2017, Liliana Țuroiu a fost numită președintele Institutului Cultural Român. Hotărârea a fost adoptată de Senat în ședința din 24 aprilie 2017, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituția României, republicată). Statul și Uniunile de creație nu fac nici un efort să-și cunoască valorile. Totul se face după criterii de gașcă. Cunosc bine ce se întâmplă la ICR New York, o „bisericuță” incapabilă să facă punți între România și America. Și veștile proaste ne vin de la toate centrele ICR din lume. Nivelul lor mediocru face ca și cultura română să fie la fel. Cum este mesagerul, așa este și cultura. Nu există la noi înțelepciunea de a promova, de a impune o valoare. Valorile, câte sunt, se descurcă singure.
Degeaba ai proiecte la nivelul culturilor majore, ba și mai de soi, dacă „banda de transmisie” este defectă! Țara trebuie să fie sus, ca și cultura ei să zboare. Cum, când România și-a pierdut identitatea, când toți își bat joc de noi, ca în afacerea Schengen sau Roșia Montana. Aici e tragedia, interiorul. Aici e închistarea. Trăim Dictatura prostiei. Suntem o colonie occidentală, nu mai existăm decât ca un spațiu geografic, pe care haitele orbane se aruncă să-l sfâșie. Și un președinte, ca un Dulap agramat și bine nefăcut, privește de sus acest jaf, cu gândul numai la șefia NATO. România e un pretext pentru el. Prin nimic nu a demonstrat că e demn de vreo cultură, minoră sau majoră! Ce trebuie să facem? Să fugim? Să părăsim glia, ca Brâncuși sau Eliade? Eliade visa să scrie o povestire despre „macranthropia unui tânăr”. Adică, explică el, despre soarta geniului și izolarea sa. Și s-a gândit, pentru cine să o fac? Aș face-o eu, dar pentru cine?
Grid Modorcea („the great Mitică”–Dr. în arte, scriitor și cineast, cel mai prolific autor român în viață, „the most complex” and maybe „the biggest”, „cel mai valoros din toate timpurile”)
Articole asociate
Colocviile TeleMoldova Plus (+) cu o dublă lansare de carte și o piesă de teatru
Centrul Gifted Education. În căutare de noi colegi pentru anul academic 2023 – 2024
[…] […]