1.jpg)
Pentru Constantin Noica, Eminescu era „omul deplin” al culturii noastre, un fel de ființă semidivină, în timp ce camaradul său, Mircea Eliade, îl valoriza drept „întruparea cerului şi pământului românesc”. Pentru Nicolae Iorga „Luceafărul” poeziei româneşti era „expresia integrală a sufletului românesc”, iar academicianul eminescofil (eminescolog) Dimitrie Vatamaniuc îl descria drept „coloana infinită a spiritualităţii noastre naţionale”. Datorită acestor formule encomiastice ne vine greu să acceptăm că Marele Om era alcoolic și că fusese diagnosticat de manie acută delirantă, că „Poetul nepereche” al românilor suferea cel mai probabil de sindrom bipolar. De altfel și fratele său mai mare, Șerban, avea simptome ale unei boli mintale, iar fratele lor Niculae chiar se va sinucide.
E bine că avem eminescologi și specialiști în eminescologie, că s-au publicat zeci de volume cu manuscrisele Poetului național, dar ar fi și mai bine să-l privim pe Eminescu ca pe un om în carne și oase, cu calități și defecte. Fiind un om al vremurilor sale, educat într-o perioadă a naționalismelor europene, este firesc să acceptăm că Eminescu era un naționalist și un xenofob sadea. Ceea ce nu-l împiedica pe Marele poet al neamului românesc să folosească înjurătura sa favorită care era: „futu-i neamul nevoii”! Acest „Român Absolut” nici nu-și ascundea ura față de străini, o spune într-o poezie patriotică: „Cine-au îndrăgit străinii, mânca-i-ar inima câinii”. Iar antisemitismul lui este pretutindeni în publicistică. Articolele sale conțin nenumărate referințe la „canalia dominantă, neromână”, românii fiind exploatați „de ovrei, de grec, de rudele pân ‘ntr-al şaptelea neam al d-lui C. A. Rosetti şi Flevas, veniţi de alaltăieri din Ţara turcească”. Pentru Eminescu, școlit într-o Vienă antisemitică, părea firesc să descrie evreii ca pe un „element parazit”, că „izraeliții”, cum le zicea ei, fac doar speculă și camătă, că o societate mai bună ar apărea dacă acești exploatatori ar dispărea.
Cu toate acestea, Mihai Eminescu s-a născut cu numele de Eminovici, tatăl său Gheorghe Eminovici era un căminar, adică un agent al fiscului care strângea taxele pe băutura alcoolică, despre care se spune că vorbea „mai mult ruteneşte” decât românește. Deși noi idolatrizăm numele de „Eminescu”, știm că la gimnaziu își zicea Emineanu, iar numele actual l-a primit în 1866 când Iosif Vulcan, îi schimbă identitatea fără să-l întrebe, pentru că directorul revistei Familia de la Oradea avea propriul său program naționalist, unde nu se potrivea un nume cu sufixul „ovici”. Românizarea sa forțată a descendentului Iminovicilor din Blaj nu le scăpase contemporanilor săi, Ioan Slavici îl ironiza chiar cu porecla „Turcule” (pentru că prenumele „Emin” este specific turcesc). Călinescu observa și că, după mamă, Eminescu era rus. Chiar nu ar trebui să conteze originile etnice, însă aceste „detalii” onomastice nu-i împiedică pe protocroniștii de la noi să susțină că „emin” este un termen vechi tracic și că Eminescu ar fi fost descendentul lui Burebista! Aici ajungem aberațiile eminescomaniei. Diverși adepți ai teoriilor conspirației de extracție dacomană sunt convinși că moartea poetului produsă în casa de sănătate a doctorului Şuţu, care era un spital pentru persoanele alienate mintal, a fost o conspirație globală, pusă la cale de Oculta iudeo-masonică. Procesul începuse mai devreme, dar în 1883, la numai 33 de ani, poetul o luase razna, cel mai probabil din pricina sifilisului, care făcea ravagii printre intelectualii europeni la acea vreme-chiar și idolul său, Arthur Schopenhauer, a murit din aceleași pricini (de altfel și Friedrich Nietzsche și Charles Baudelaire, ca și mulți alții). De fapt internarea sa la Oberdöbling, unde se practicau cure anti-sifilitice, este dovada clară a bolii, printre tratamentele pe care Eminescu le-a făcut și în țară se numărau injecțiile cu mercur, prescris în toate cazurile de infecție luetică. Și la autopsie picioarele sale erau acoperite cu ulcerații cronice.
Doar noi mai credem în mitul desăvârșirii acestui foarte talentat conațional, orice afirmații negative la adresa lui Eminescu fiiind „escrocherii evreiești”. Conspiraționiștii mioritici, însă, nu se tem să susțină că poetul a fost otrăvit de către conspirația mondială a „Ocultei” masonice, pentru a-i fura descoperirile științifice extraordinare, printre care se numără teoria relativității, care i-ar fi fost „pasată” lui Einstein pe ascuns. Unul dintre promotorii acestor aberații este fostul primar al Clujului, devenit din politician specialist în fizică cuantică (vezi un curs detaliat ușor de înțeles). Acesta declara public că Einstein era un „handicapat” care l-ar fi plagiat pe Eminescu, că serviciile de spionaj germane ar fi copiat manuscrisele Poetului și le-ar fi transmis taman lui Einstein în Elveția.
Acești „eminescopompi” găsesc în poezii precum „La Steaua” („La steaua care-a răsărit/E-o cale-atît de lungă,/Că mii de ani i-au trebuit/Luminii să ne-ajungă”) dovezi că el ar fi descoperit viteza luminii, iar în „Scrisoarea I” sunt indicii că ar fi descoperit teoria despre expansiunea Universului („Dar deodat-un punct se mișcă… cel întâi și singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…”). Din păcate realitatea este cu totul alta. Cunoștințele despre fizică și matematică ale lui Eminescu erau, după cum remarca George Călnescu, la nivelul unui „diletant”, care conspecta sârguincios de prin diverse cărți de popularizare a științei. În onestitatea sa admirabilă recunoștea el însuși că nici măcar nu ştia „tabla pitagoreică”, adică nu știa tabla înmulțirii.
Eminescu a fost într-adevăr „student”, timp de vreo trei ani la Viena și apoi la Berlin. Dar, pentru că nu avea diplomă de bacalaureat, nu se putea înscrie la facultate, deci nici nu avea dreptul să dea examene. Așa că a dus o viață de „student audient”, ducând o existență de dolce farniente pe banii căminarului Eminovici. Între 1872 și 1874 ajunge student la Universitatea Humboldt din Berlin, de data aceasta pe banii statului, fiind angajat „pe pile” la ambasadă, dar nu-și trece examenele. În aceeași perioadă Titu Maiorescu, care voia să îl facă profesor universitar de filosofie, îi dă 100 taleri de aur ca să-și ia doctoratul, dar poetul îi cheltuie probabil pe plimbări la iarbă verde cu Milly. Predispoziția pentru vagabondaj și viața de pierde vară începuse din vremea că fugise cu trupa de teatru „Pascali”, unde era și actor, sufleur și iubitor de actrițe cărora le dedica poeme.
Toate acestea nu îi disuadează pe „eminescoduli” să creadă că referințele la „stelele negre” din versurile sale obscure sunt descrieri ale gãurilor negre, că poeziile lui ar conține calcule ale vitezei luminii sau ar fi anticipat teoria Big-Bang.
În mod real tot ce a publicat „Marele” scriitor național în timpul vieții a fost un volumaș de poezii, apărut în 1884, ce conținea 63 de poeme, multe dintre ele republicate. Știm din memoriile lui Titu Maiorescu cu poetul era deja dus cu capul și că, vâzând volumul, a trântit cartea pe jos pe vremea când era internat la azilul din Austria. Pe bună dreptate, pentru că unele dintre aceste „mari poeme”, cum ar fi „Somnoroase păsărele”, sunt niște copilării, iar altele, cum este „Pe aceeași ulicioară…” sunt simple romanțe versificate, numai bune de cântat la nunți și sindrofii. În aceeași veme Nietzsche publica „Die fröhliche Wissenschaft” și Lev Tolstoi scria „Război și pace”. Apăruseră deja „Moby Dick” al lui Herman Melville și „Pride and Prejudice” scris de Jane Austen, precum și „Crimă și pedeapsă” al lui Feodor Dostoievski și David Copperfield al lui Charles Dickens.
„Eminescianita” cronică, de care suferă cultura noastră, produce mai mult rău decât bine pentru că ne creează o imagine falsă despre noi înșine. Pentru unele dintre aceste aberații este de vină chiar Eminescu. Știm dintr-o scrisoare adresată de către C. Popasu lui Maiorescu că Eminescu nu doar că „boteza” personalul medical din spitalul vienez unde era internat, dar și că perora despre vechimea limbii române , care ar fi fost „urmaşa celei dacice”, cea mai veche de pe pământ. Elucubrațiile lui Eminescu, desigur, au devenit idei „normalizate” de către dacopați.
E adevărat că „Arheul” culturii noastre era preocupat de nenumărate științe ale vremii, dar nu a descoperit el toate ideile modernității. Caietele sale de notițe, care erau pline de traduceri aberante din sanscrită, ecuații matematice fără noimă și felurite panseuri sunt doar niște fițuici. Așa cum reiese din Manuscrisele publicate de Academia română, Eminescu avea obiceiul de a copia cuvânt cu cuvânt textele pe care le citea. Unul dintre acestea îi aparținea medicului și naturalistului german Julius Robert Mayer, care, într-adevăr făcuse studii despre termodinamică, ale cărei legi au fost enunțate de Hermann von Helmholz cu care studiosul botoșănean făcuse cursuri la Berlin. Din păcate gonflarea lui Eminescu, fiind făcută din aceste manuscrise, nu era însoțită de avertismentul că fiul căminarului prelua informații și texte care îi plăceau. Acest lucru a permis tot felul de bazaconii, astfel că un general ieșit la pensie preocupat de criptologie susținea chiar că a „spart Codul lui Eminescu”, care ar conține nici mai mult nici mai puțin decât aplicaţii ale şirurilor Fibonacci!
Codul lui Eminescu este, din păcate, foarte ușor de descifrat. Chiar și exegeții cei mai fideli, cum este Dumitru Caracostea, au observat că unele poezii eminesciene, cum este sonetul „Veneția”, erau variațiuni și imitații, în acest caz după sonetistul german August von Platen‐Hallermünde.
Cei care cunosc romanul „Die Epigonen” al lui Karl Leberecht Immermann, care apare în 1836, înțeleg de ce scria Eminescu în aceeași cheie despre „scripturele române” în poezia intitulată… „Epigonii”. Iar dacă citim versurile din „Floare albastră” nu putem să nu vedem legătura cu romanțul lui Novalis, „Heinrich von Ofterdingen”, apărut în 1800 și transformat de Richard Wagner în 1845 în „Tannhäuser”. Este sigur că Eminescu fusese familiarizat cu aceste opere și că, în studenția sa pierdută de la Viena și de la Berlin, le-a interiorizat. De altfel contemporanii săi și-l amintesc ca pe un tânăr purtând după el un geamantan „plin cu cărți nemțești.
Astfel că celebrul motiv al stelei care se stinge și care pare o descoperire epocală este preluat de la un poet elvețian de limbă germană pe nume Gottfried Keller, poem ce era un lied extrem de popular în epocă. Știm că Eminescu asculta „manelele” din acele vremuri, că fredona cântece despre Barbu Lăutaru și, foarte probabil, poetul predispus la cântece de of și jale îngâna aceste versuri în timp ce își scria propriile capodopere. Iată cum sună: „Siehst du den Stern im fernsten Blau,/Der schimmerernd fast erbleicht?/Sein Licht braucht eine Ewigkeit,/Bis es dein Aug’ erreicht!”. Adică, „La steaua…”. Nu a fost nicio conspirație globală menită să îi închidă gura, nu a avut loc nicio „internare forțată” care să îi închidă gura patriotului, pusă la cale de către serviciile de spionaj ale Austro-Ungariei. Presupusa „sechestrare” a Poetului național, care s-ar fi produs tocmai când s-a semnat acordul dintre România și Austro-Ungaria era doar o coincidență. Nu exista un tratat secret prin care Regele Carol I a fi fost forțat să îl ucidă, deși este adevărat și că Eminescu a strigat în cafeneaua „Capsa”, cu revolverul în mână, că Regele trebuia împușcat. Era o perioadă în care poetul intra în restaurante, unde consuma alcool după care pleca fără să plătească, agresa femeile pe stradă și umbla cu pistolul pe ulițe amenințând în dreapta și stânga.
Moartea sa, în fatidicul an 1889, a fost datorată infectării unei răni la cap, fiind lovit cu o piatră de către un alt bolnav mintal. Deși unii deliroizi contemporani, cum a fost fantomatica Ligă a Scriitorilor din România care susținea canonizarea lui de către Biserica Ortodoxă, îl văd ca pe un etalon al „spiritului national-ortodox”, „Sfântul Eminescu” a trăit cu nevasta lui Ştefan Micle, rectorul Universității din Iași (între 1867-1875) care nu era nici ea ușă de biserică, amantlâcurile ei cu Caragiale fiind de notorietate în epocă-Eminescu îl căuta la un moment dat pe dramaturg cu pistolul încărcat, hotărât să îl împuște. Veronica Micle, care era la Viena ca să se „caute de o boală de piele”, era doar una dintre femeile care i-au picat cu tronc „studentului” Eminescu, deja vedetă în presa culturală din Principate, scria versuri dedicate unei necunoscute Marta „cu capul blond”.
Nici iubirea lui pentru alte femei măritate, cum era Mite Kremnitz bănuită că era „agent secret” nu îl califică pentru sfințenie, dar nici nici atitudinea lui față de femei nu era cea mai „nobilă”. O dovadă mai bună decât versurile din „Veneră și Madonă” nu avem: „Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc…” Misoginismul lui era, ca și majoritatea ideilor sale filosofice, preluate de la Arthur Schopenhauer. Tot de acolo împrumutase și fascinația pentru Buddha Shakyamuni și pentru filosofia suferinței.
Trebuie să îl vedem pe Eminescu ca pe unul dintre poeții romantici ai epocii sale, un „romantic întârziat” și chiar secundar. În fond versurile sale abia dacă se ridică la nivelul unei stilistici deja depășite la finalul secolului XIX. O recunoaște chiar el: „Nu mă-ncântaţi nici cu clasici/ Nici cu stil curat şi antic/Toate-mi sunt de o potrivă,/Eu rămân ce-am fost: romantic.”. Ne vine greu să recunoaștem, dar nu era nici măcar „cel mai mare” poet din perioada respectivă. Dacă ne gândim Eminescu era contemporan cu poeții blestemați (Paul Verlaine sau Stéphane Mallarmé), că erau deja publicate versurile lui Walt Whitman și că lumea cunoștea poeziile lui William Butler Yeats sau că Edgar Allan Poe era celebru, nu mai avem motive de mândrie excesivă. Risipindu-și talentul într-o publicistică pusă în slujba Partidului Conservator, redactorul șef de la „Timpul” a fost un om al epocii sale, preocupat de naționalism, implicat în proiectul pan‐românesc. Contemporan cu războiul de independență și martor la proclamarea în 1881 a regatului numit România, Eminescu este doar atât, un poet și ziarist al epocii moderne.
Nota redacției. Dacă Albert Einstein, l-ar fi plagiat pe Eminescu iar marii ficieni teoreticieni care au elaborat teoria relativății, teoria cuantică, teoria big-bang, a gărilor negre, etc., s-ar fi inspirat din poeziile lui Eminescu, de ce „eminescopompi” nu ar putea admite și faptul că în poezia „Împărat și Proletar” (1874) prin intermediul versurilor: „Zdrobiți orânduiala cea crudă și nedreaptă,/Ce lumea o împarte în mizeri și bogați! Atunci când după moarte răsplată nu v-așteaptă,/Faceți ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,/Egală fiecare, și să trăim ca frați!”, Eminescu pune bazele teoriei merxiste (cum spun unii, ale comunismului!) și ca urmare, Karl Marx și Fiedrich Engels s-ar fi inspirat din opera lui? Pentru că ar fi rușinos? Sub nicio formă! Cine n-ar vrea să trăiască într-o lume despre care vorbește Eminescu în poezia sa „Împărat și Proletar”, specific, de altfel Comunismului? (în care nu există clase sociale, nu există proprietate privată, nu există bani, fiecare produce căt poate și fiecare are cât îi trebuie etc.)
„Orânduirile sociale superioare” (socialismul și comunismul) care au la bază, printre altele, și o „înaltă conștiință”, generate de marxism, sunt teorii (doctrine politice), extraordinare și ar fi deosebit de benefice societății, dar din păcate, așa cum istoria a demonstrat, (de-a lungul timpului), ele sunt utopice, incompatibile cu realitatea obiectivă, pentru că converg „în sens tare” către dictatură motiv pentru care nu pot fi puse în practică. De fapt, Marx și Engles erau convinși că aceste orânduiri vor apărea sub formă de „revoluții” în acele țări în care există deja prosperitate matertială și spirituală, dar și o conștiință înaltă generalizată la nivelul societății. Ori, prin „intervenția” revoluționarului, politicianului și teoreticianului politic rus Vladimir Ilici Lenin, creatorul ideologiei poltice marximsm-leninismul, care combină elemente ale teoriei socio-economice marxiste cu ale strategiei politice dezvoltate de Partidul Bolșevic al Uniunii Sovietice, prima revoluție socialistă a apărut cu ocazia Marii Revoluții Ruse din Octombrie (din 25 octombrie 1917 conform calendarului vechi devenit 7 noiembrie 1917 în calendarul nou), în urma unei lovituri de stat prin care bolșevicii au preluat puterea cu forța de la guvernul provizoriu condus de către prim-ministrul Aleksandr Fiodorovici Kerenski.
În sfârșit, ideologia comunistă a apărut ca o „tumoare malignă” în Rusia țaristă și nicidecum într-o țară prosperă din punct de vedere social-economic, care ulterior, s-a extins (propagat) generalizat sub formă de „undă de șoc” ca și cancerul în partea „estică” a lumii, în Europa de Est și în Asia de Est (afla sub influența Rusiei), unde a fost „prelucrată” și „adaptată” (conform teoriei merxiste) la condițiile concrete, specifice și „intrinseci” fiecărei țări în parte.
Articole asociate
Eminescu si gândirea politică (Corespondență de la Conf. dr. Nicolae Grigorie-Lăcrița)
Eminescu şi gândirea economică (Corespondență de la Conf. dr. Nicolae Grigorie-Lăcrița)
Destinées européennes. Eminescu dans les langues de l’Europe
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului
[…] […]
[…] […]
[…] […]
[…] […]
[…] […]
[…] […]
„Pradă- și prădător: Antiromânismul românesc” (Autor: Vasile Anton Ieșeanu)
Îngrozitor! Îl admiram pe profesorul Doru Pop , dar această negativare până la anulearea gândirii filozofice eminesciene Profesorul Doru Pop de la UBBC (Universitatea Babeș–Bolyai) din Cluj–Napoca: „Eminescu („doar atât, un poet și ziarist al epocii moderne”) să ne purece” – cu cu Jurnalul Bucureștiului- mă face să cred că e un rătăcit sau mă rog poate îndobitocit de niște forinți!
Altfel nu-mi pot explica această negare grotescă a poetului național, care, dacă ar fi analizat și doar ca ziarist demonstrează cultura lui vastă. Și ce dacă nu avut diplome? Ce să facă cu diplomele fără cultură profundă pe carea Eminescu a dobânbdit-o autodidact?. Ce a făcut tovarășa Elena Ceaușescu cu diploma de „dr. inginer chimist” cu patru clase primare…. Profesorul Doru Pop e prea îngust la minte ca să priceapă de ce Eminescu a ținut cu atâta sârg să învețe sanscrita. Dacă ar cunoaște un pic de fizică cuantică ar înțelege că mai toți fizicienii cuantici inclusiv Einstein s-au inspirat în teoriile lor din mistica sanscrită! Cel care i-a descris fereatra europenilor spre filozofia mistică indiană a fost Schopenhauer, care l-a inspirat și pe Eminescu!
Nota Bene-pentru domnul profesor Doru Pop! Mă șterg la fund cu diplomele domniei sale! Înainte de a fi debitat asemenea aberații despre Eminescu, ar fi trebuit s-o citească măcar pe indianca Amita Boshe ce scrie despre Eminescu! Și Eminescu a fost om! Și ce dacă Veronica, soția profesorului Micle i-a fost amantă… ,dacă profesorul bătrân nu o mai putea satisface erotic,. Sau Doru Pop are și el are probleme similare cu ale profesorului Micle?… Eminescu nu e nici primul nici ultimul…amant de geniu ! Ce voia să se masturbeze ca să turbeze cum a început să turbeze Doru Pop! Cât privește cartea publicată de Maiorescu , ar trebui să se informeze că Eminescu, în gară, la Bucureșști când a plecat la Viena, l-a scuipat pe Maiorescu. Deloc întâmplător l-a scuipat! Nu pentru că era dus cu capul , ci pentru că unul din complotiști a fost chiar Maiorescu. Și nu pentru că l-ar fi amenințat pe regele Carol I cu pistolul , ci pentru articolul publicat în Timpul despre scenarita pusă la cale de către prim ministru liberal, IC Brătianu cu asasinarea spre a se vicitmiza înainte de alegeri. Să a amintesc cititorilor că liberalul I.C. Brătianul făcut parte din monstruasa coaliție împotriva lui Alexandru cel Bun! Eminescologul Theodor Codreanu îl suspecteză nu fără temei pe acest monstros liberal că era un agent al Orhanei, temuta poliție secretă a Marelui prădător țarist. Înainte dea bate câmpii că nu a fost un complot împotriva lui Eminescu ar trebui să citească cartea lui Nicolae Georgescu – Boala și moartea lui Eminescu, foarte bine documentată. Mă întreb pentru câți forinți s-a vândut acest Doru Pop! Că poate să-i spună lui Mutu de la Cotroceni că nu a scris acest articol antiromânesc, în care îl denigrează pe Eminescu, fără a fi fost bine mituit și miluit de serviciile secrete maghiare!
Christian W. Schenk Cineva spunea că în România, doar două figuri sunt tratate cu aceeași vehemență: Eminescu și… ideea de verticalitate. Și nu întâmplător. Când Horia-Roman Patapievici afirma în 2002 că „Eminescu este cadavrul din debara”, credeam sincer că s-a atins limita grotescului cultural. Dar iată că profesorul Doru Pop, diletant cu diplomă în filozofie media, găsește de cuviință să împingă sarcasmul încă un etaj mai jos – în canalul dezafectării valorilor. Să compari Somnoroase păsărele cu „Die fröhliche Wissenschaft“ e ca și cum ai compara un desen în cărbune cu o frescă barocă și ai conchide că primul nu merită expus. Fără să înțelegi intenția, contextul, construcția și limbajul poetic. Eminescu n-a fost Tolstoi. Și nici Tolstoi nu a fost Eminescu. Compararea lui Eminescu cu Dostoievski, Austen sau Melville pe bază de „an de apariție” este un exercițiu de infantilism cultural, rupt de orice grilă de lectură critică. „Volumele apărute în timpul vieții” nu sunt un criteriu al valorii, ci al birocrației editoriale. Ce facem atunci cu Kafka, cu Emily Dickinson, cu Hölderlin? Îi aruncăm din canon că nu au știut să-și tipărească opera completă la timp? Dar adevărata miză a unor astfel de afirmații nu este filologică, ci ideologică. Atacul asupra lui Eminescu nu e unul estetic, ci politic și simbolic. Eminescu este urât nu pentru ce a scris, ci pentru ce reprezintă: o voce inconfundabilă, un reper național și o conștiință incomodă. Iar în epoca în care tot ce este vertical e privit cu suspiciune, Eminescu devine… prea înalt. Doru Pop, care altminteri scrie pamflete cu vocabular de seminar polemic, se plasează pe sine într-o tradiție „post-națională” și „post-lirică” în care marile valori sunt tratate cu dispreț postmodern. Între timp, textele sale sunt citite în cercuri tot mai strâmte, dar influente, unde aplauzele sunt reciproce și ironia ține loc de argument. Adevărata întrebare este: cui folosește demolarea lui Eminescu? Cui servește ideea că Pe aceeași ulicioară… e un text de nuntă și că Luceafărul e o rapsodie depășită? E clar: servesc unui proiect cultural de dez-identificare, de spălare a memoriei, în care tinerii nu mai trebuie să aibă repere, ci doar „impresii” și „contenut viral”. Cât despre cei care cred că Eminescu era nebun și volumașul din 1884 e tot ce a lăsat… să recitească manuscrisele, să-l citească pe Noica, pe Perpessicius, pe Călinescu – sau măcar să aibă decența tăcerii. Dar ce pretenții să ai, când mediocritatea se ridică la rang de curent academic, iar impostura își face selfie cu diploma de profesor? Trist?! da! Dar tocmai de aceea e datoria noastră să răspundem, cu argument, cu stil și cu memorie pentru că, vorba lui Noica: „Eminescu nu e al trecutului, ci al viitorului.” Și viitorul începe cu ce alegem să păstrăm. Sau să dăm uitării.
Christian W. Schenk !M-am întrebat ce vrea acest profesoraș cu gândire de golănaș? A intrat într-un con de umbră și vrea să iasă la lumină din viața sa sumbră? E o imbecilitate să crezi că o asemenea impostură îți aduce celebritate și dragoste, nu ură! În viziunea mea doar munca asiduă aduce recunoașterea și celebritatea. Poate să-i aburească pe tinerii studenți cu denigrarea lui Eminescu care nu mai citesc cine a fost cu adevărat Eminescu! Dar nu și pe cei care au citit multe studii despre Eminescu. Acest Doru Pop, ajuns profesor, probabil în epoca de tranziție când mulți români incapabili au profitat de statul român eșuat și au au cumpărat diplome, fără examen, cum și-a cumpărat tovarășa Elena Ceaușescu! Mă întreb cum a ajuns profesor la această prestigioasă Universitate și pe cine slugărește cu inepțiile lui scrise despre Eminescu!
[…] […]