„Auto-antiromânismul ca vocație” – o moștenire discretă, dar letală. Editorialul lui Dr. Christian W. Schenk (medic, poet, eseist și traducător trilingv german din Boppard, Renania-Palatinat, de origine brașoveană, membru corespondent al Berlin-Brandenburg Academy of Sciences and Humanities), membru în Staff al Jurnalului Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe, ca sursă sigură de informare)
Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main and only purpose! Jurnalul Bucureștiului aims to be an online newspaper for information and debate of citizens’ problems and events.
The principles that will be at the basis of this publication are:
– Democracy cannot exist without opposition
–Elected representatives are our representatives and not our masters
– Criticism fosters progress
–Free speech-an important factor in correcting the deviations of power.
Trăim într-o epocă în care adevărul este deseori relativizat, iar solidaritatea națională, invocată zgomotos în discursuri, lipsește dureros în fapte. Mai grav, în momentele de criză sau de confruntare ideologică, românii par a avea o predilecție pentru a lovi unii în alții, cu o îndârjire care frizează autoflagelarea. În locul unui reflex sănătos de apărare colectivă sau măcar de respect reciproc, se instalează ușor o formă de denigrare autohtonă, de dispreț față de aproapele nostru, însoțită de o ură surdă pentru cei care îndrăznesc să nu semene cu mulțimea. Această realitate nu este un accident al prezentului, ci simptomul unei boli vechi, cronice, cultivată în istorie și rafinată până la perfecțiune în epoca totalitară. Este ceea ce am putea numi, fără prea multă retorică, auto-antiromânismul românesc.
Pentru a înțelege acest comportament distructiv, trebuie să ne întoarcem în timp–nu doar la 1945, ci chiar mai devreme, în perioada în care intelectualul român era fie decorativ, fie obedient. Istoria modernă a României nu a fost, din păcate, o școală a încrederii reciproce. Dimpotrivă, a fost un teren fertil pentru ranchiună, turnătorie, frică și disimulare. În timpul regimului comunist, această tendință a fost ridicată la rang de mecanism de supraviețuire. Omul nu mai era doar cetățean sau coleg–era potențial informator. „Nu ai voie să ai încredere în nimeni” devenise nu doar proverb, ci metodă de autoapărare. Prietenia era riscantă, adevărul–letal, iar solidaritatea–o iluzie periculoasă. Această cultură a suspiciunii și a tăcerii, învățată timp de zeci de ani, nu s-a evaporat în 1990. Dimpotrivă: s-a transformat într-o formă de reflex condiționat, transmis mai departe și îmbrăcat azi în hainele liberei opinii sau ale cinismului justificat.
Astăzi, românii par să nu rateze nicio ocazie de a se sabota reciproc. Un român de succes este, pentru mulți, un potențial impostor, iar un intelectual cu opinii ferme–un „autoimportant” care merită redus la tăcere. Nu ne place să fim confruntați cu curajul altuia, cu verticalitatea altuia. Reacția instinctivă este: să-l coborâm, să-i găsim pata, să-l punem la loc. Astfel, adevăratul inamic devine aproapele,nu corupția, nu impostura, nu falsul. E suficient ca cineva să rostească un adevăr inconfortabil sau să critice o instituție consacrată, și imediat devine „dușmanul poporului”. Nu cei care ne vând, ci cei care ne trezesc–sunt urâți. Aceasta este esența auto-antiromânismului:o formă sofisticată de respingere a propriei valori, un mecanism care funcționează perfect în societăți marcate de frică istorică și condiționare ideologică.
Epoca Ceaușescu nu ne-a lăsat doar cartiere de beton și dosare groase în arhive. Ne-a lăsat un profil psihologic de națiune cu frica adânc întipărită în reflexe. Ne-a lăsat tăcerea ca virtute, zâmbetul forțat ca armă, denunțul mascat în loialitate de partid. Și, mai ales, frica de celălalt ca standard existențial. Această frică ne-a învățat să fim suspicioși, să ne bucurăm de eșecul aproapelui și să privim succesul ca trădare. A creat un model social în care verticalitatea morală este suspectă, iar adevărul–mereu „relativ”. Nu e o întâmplare că românul de azi, chiar educat, își consumă energia nu în construcție, ci în demontarea celuilalt. Nu construiește ziduri împotriva minciunii, ci săpături în biografia vecinului.
Românii nu sunt un popor rău–sunt doar un popor rănit, neîmpăcat cu propria istorie recentă. Și, ca orice rană ignorată, aceasta supurează sub formă de cinism, suspiciune și lipsă de solidaritate. A învăța să nu ne mai sabotăm între noi, să ne respectăm chiar și în divergență, să ne reamintim că adevărul nu este dușmanul unității, ci fundamentul ei–este poate cel mai dificil pas al maturizării noastre colective. Până atunci, auto-antiromânismulva rămâne sportul nostru național–practicat cu pasiune, comentat cu ironie și transmis cu grijă din generație în generație.
Dr. Christian Schenk (medic, poet, eseist și traducător trilingv german din Boppard, Renania-Palatinat, de origine brașoveană, membru corespondent al Berlin-Brandenburg Academy of Sciences and Humanities) coresopondent extern și membru în Staff al Jurnalulului Bucureştiului
Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount(…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
Jurnaliști români: Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
Români francezi:Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta,Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras:Vladimir Cosma(n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
[…] „Auto-antiromânismul ca vocație” – o moștenire discretă, dar letală. Editorialul lui … […]