Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe
Scriind impresii despre călătoriile mele, am observat un lucru: cu cât ele sunt mai îndepărtate în timp, cu atât sunt mai lirice, cele mai recente conțin, în schimb, mai multă informație prozaică. Amintirile îndepărtate capătă o aură, se bucură de o ușoară idealizare, cum o știm cu toții despre amintirile din copilărie-acolo e vorba și de inocență, bineînțeles. Aș zice că amintirile de ordin emoțional, afectiv nu capătă riduri și nu se diluează cu timpul. Pe cele oribile le alungăm din mintea noastră într-un colț cât mai periferic al memoriei sau le refulam în subconștient, trebuie să continuăm să trăim…călătoria în Azerbaidjan fiind foarte recentă, puteți trage singuri concluziile…
Nu mi-am dorit și nu mi-am propus să vizitez Azerbaidjanul, odată pentru că orașele opulente, cum ar fi Dubaiul nu mă atrag, iar Baku, capitala, este supranumit „micul Dubai”…apoi, fiind în vecinătatea Georgiei, ca aspect geografic nu putea fi mult diferit, mă gândeam eu…singurul lucru altfel era populația și cultura musulmane, în Georgia fiind vorba de creștini ortodocși. N-am rezistat însă propunerii venite din partea vechii mele tovarășe de călătorie C (vezi Iordania și Senegalul): „Ce-ar fi să mergem câteva zile în Azerbaidjan ?”, iar eu, când e vorba de plecat, nu prea știu să spun nu. În ziua plecării însă, surpriza nu a venit de la C., cum s-a mai întâmplat, ci de la compania aeriană. Să vezi și să nu crezi: N-am încăput în avion! Mai nou, se vând mai multe bilete decât locuri și asta nu din greșeală, ci în mod curent și deliberat, cu cinism și nemăsurată lăcomie ! Mi s-a părut că trăiesc ceva suprarealist.
După acest eșec lamentabil, mi-am scos Azerbaidjanul din minte, dar iată că domnul S., alt tovarăș de-al meu (vezi India) reînnoiește propunerea și…a doua oară mi-a ieșit. În avion, m-a amuzat soarta vecinului meu de scaun care fusese într-o situație similară cu rezervarea locului, dar a dres-o la timp cu mai mult noroc și istețime, ca apoi să fie la un pas să-și piardă și bagajul prețios…l-a recuperat însă datorită mie și ca urmare m-a răsfățat cu niște povești futuriste despre inteligența artificială incredibile, pe timpul zborului.
Azerbaidjanul face parte din ceea ce ușor ambiguu este definit ca Orientul Mijlociu, aflându-se la frontiera convențională dintre Europa și Asia, mai degrabă în Europa, dacă se consideră Marea Caspică ca frontiera maritimă dintre cele 2 continente, alături de Urali, etc. Vecinătatea la nord cu Rusia, i-a fost fatală: în 1920 rușii au invadat această țară și, inevitabil, ea a devenit republică sovietică. Chiar și acum, după peste 30 de ani de la eliberare, persistă, în multe privințe, un aer post comunist, situație favorizată și de regimul politic stil dictatură actual. Se vede că există temeri, după cât de păzite de armată și poliție sunt Baku sau frontierele – vezi conflictul cu Armenia, invazia Ucrainei…
Azerbaidjanul a fost una din primele țări mari producătoare de petrol. La sfârșitul secolului al XIX lea, ea furniza 50% din petrolul mondial, astfel încât, încă de pe atunci, capitala Baku a început să se dezvolte, astăzi fiind un oraș prosper, înfloritor, modern și cosmopolit. Arhitectura lui îi reflectă vârstele, perioadele istorice, începând cu orașul vechi: o rețea de străduțe înguste și întortocheate mărginite de case vechi de piatră, acea piatră gălbuie de Caucaz care definește culoarea orașului…caravanseraiuri transformate în hoteluri, unul din ele ne-a găzduit și pe noi…în centrul nou al orașului sălășluiesc, mai mult sau mai puțin amestecate, clădiri în stil clasic european, cele în stil sovietic și cele mai recente, moderne, culminând cu acele Flame Towers stil zgârie-nori. Sosind pe seară, ne-a întâmpinat un Baku cu turnuri strălucind feeric de la varietatea luminilor colorate…însă mie mi-a plăcut cel mai mult acel iluminat discret și rafinat dat de leduri instalate pe clădirile în stil clasic care punea în valoare ferestrele și jocurile de volum ale fațadelor. Centrul vechi era pustiu și întunecat…
De dimineață, am constatat că orașul nu se trezește devreme, la fel ca Tbilisi, în Georgia, unele magazine și birouri, cum ar fi agențiile de voiaj deschid abia la prânz… oricum eram sceptici în privința propunerilor lor, în general aceste tururi oferă cantitate contra calitate. Totuși, mă interesa un detaliu semnificativ, autorizația pe care ne-ar fi putut-o procura pentru vizitarea unui loc magic, un altar cu foc zoroastrian sus în vârf de Caucaz…părea însă inaccesibil, ei îi ignorau până și existența, dar eu citisem despre el în ghidul meu turistic Lonely Planet…mi-am luat deci gândul, părea prea exclusivist. Soluția cea mai potrivită părea închirierea unei mașini și asta am și făcut. Timpul rămas din această primă zi l-am petrecut vizitând câteva atracții ale orașului: ne-am plimbat la bordul Mării Caspice, mohorâtă în acea zi fără soare, gri și aproape fără valuri–de fapt și este un mare lac, neavând deschidere la oceanul planetar. Aș fi vrut să gust cât e de sărată, dar n-aveai cum, malul era betonat pe km întregi în mod grandios și continuat cu o frumoasă esplanadă pe alocuri…plaja, alungată cu km mai la nord… n-am ajuns, nu era nici soare…Chiar dacă aproape, marea era ținută la distanță, o imagine clean mai mult decât o prezență…cam pustie, trafic de vapoare aproape inexistent, mi s-a părut mai moartă decât Marea Moartă cu care rivalizează pentru poziția cu altitudinea cea mai joasă de pe Terra…dar nu vă luați după mine, impresii subiective, cică în ea ar trăi mulți sturioni cu icrele lor negre, miam ! și chiar foci. În ultima zi, cu soare, apa era verzuie, la fel ca a Mării Negre, iar pe malul mlăștinos al unei zone neamenajate acoperit de ierburi se vedeau alge și scoici…fiind aproape de o rafinărie sau ceva de genul asta am fost verificați de un polițai, „ce căutați dvs pe aici ?”
Dintre muzee, am ales să-l vizităm mai întâi pe cel al covoarelor, covorul persan (sau persian?) la el acasă! Erau multe piese frumoase cu motive geometrice sau florale, pe mine m-au impresionat cel mai mult cele ce reprezentau scene din Biblie sau Tora cu chipuri omenești, cu umbre, câtă măiestrie, ce talent! Mă gândeam chiar că e prima oară când vad imagini de oameni țesute pe covoare, dar S. mi-a amintit de „Răpirea din serai”, totuși! Ah, da, acel kitsch omniprezent în casele noastre cândva…Am admirat mai îndelung și un covor din era sovietică, chiar ne-a plăcut: erau țesute acolo scene cu muncitori purtând steaguri, sonde și toate bogățiile țării, câmpuri cu holde aurii și ferme de văcuțe, scene casnice fericite și chiar dacă noi știm ce și cum, transmitea entuziasm și bucurie și asta înseamnă artă. Sovieticii erau tari la asta, eram abonată la un fel de „Arici Pogonici” rusesc sublim ilustrat și chiar dacă nu înțelegeam nimic din text, rămâneam visând în fața desenelor cu orele sau poate tocmai de aceea, îmi imaginam propria poveste…ce drăgălășenie a detaliului, ce minuțiozitate aveau acele desene…mi-ar plăcea să le regăsesc prin pod într-o bună zi…
Plimbându-ne prin oraș am văzut neașteptat de puține femei acoperite de voaluri, iar în magazine, restaurante și baruri, alcool la discreție, multa vodcă rusească, dar și coniac și vinuri locale…azerii practică un Islam moderat. A fost și o epocă când pe aceste meleaguri domnea creștinismul, ca în Anatolia (cunoscută și sub numele de Asia Mică, este o peninsulă mare sau o regiune din Turcia, constituind cea mai mare parte a teritoriului său contemporan) apoi i-au invadat popoare musulmane și i-au islamizat. Așa a rămas până-n zilele noastre. Clădirile administrative, instituțiile, numeroase, masive, monumentale-chiar și o scară într-o bancă poate fi impresionantă-sunt imaginea unui stat foarte bogat, solul litoralului mustește de petrol și gaze naturale. Are balta pește!
În ziua a doua, urma să fim pe drum, voiam să ajungem în Caucaz, mergând spre nord și trecând prin orașul Quba, durata e estimată la o oră și ceva, dar la Baku traficul e infernal, se iese greu din oraș – este și foarte întins ca suprafață, mai mare ca Bucureștiul (2.130km2, cca 2.500 000 de locuitori). Vremea devenea din ce în ce mai nefavorabilă, burnița, ce mai vreme de mers la munte! Peisajul steril din care plecasem s-a schimbat dintr-o dată și dintr-un cenușiu mohorât a devenit verde, multe livezi de meri defilau prin fața noastră, intrasem într-o zonă cu alt microclimat. Se spune că din cele 11 tipuri de microclimate câte există, 9 le găsim în Azerbaidjan, uimitor, nu? Mergând spre nord ne apropiam de Rusia și parcă era un aer de Rusia deja, de Ucraina sau Georgia: case modeste, o oarecare austeritate…mulți azeri vorbesc rusește, S. se descurca bine cu ei în rusă. Acum însă rusa nu se mai învață la școală, s-a trecut la engleză. Quba, principalul oraș din nord avea o aparență liniștită, un aer de provincie tihnit. Se fac aici covoare tradiționale…poți vizita o moschee, un hammam istoric, dar din păcate nefuncțional, o sinagogă–cândva a trăit aici o comunitate evreiască Juhuro (pentru cunoscători !) Noi ne-am oprit să mâncăm ceva la o terasă rustică din lemn și am cerut o supă cu gălușțe umplute cu carne de miel, ce gălușcuțe și, parcimonie, castronașul doar pe jumatate plin…apoi compot de coarne, ce bun, cu pâine proaspătă, e bună pâinea la ei. Era suficient, urma drumul anevoios cu serpentine!
Quba e cunoscută turistic ca fiind punctul de plecare spre Parcul Național Șahdag. Azerbaidjanul este, cu multele sale parcuri naționale, un adevărat paradis pentru drumeții și schiorii pasionați, ai de unde alege. Ținta noastră era Xinaliq, mic sat aflat în vârf de Caucaz, cățărat la o înălțime de 2.350 de metri, cel mai înalt sat din Azerbaidjan. Drumul până acolo mă cam înspăimânta, „o bandă sinuoasă de asfalt șerpuind printre faleze vertiginoase”, scria ghidul…dura două ore, cu toate că m-am îndopat cu pastile, mă așteptam la suferință…chiar și referitor la mașină am avut unele ezitări, unii ziceau că drumul ăsta necesită mașină de teren, dar Hyundai-ul nostru a făcut față cu brio, iar S a condus ca un as al volanului…mi-a fost rău, dar nu îngrozitor, am mai tras cu ochiul la peisajele impresionante ce ni se ofereau: muntele în toată splendoarea și măreția sa copleșitoare, stânci, faleze verticale și pâraie șerpuitoare alegre…la un moment dat, tot urcând, copacii îmbrăcați în culorile toamnei au dispărut, munții rămânând golași, unele piscuri înzăpezite…și, trecând deasupra norilor joși, a apărut soare mult dorit și sperat într-un colțișor al inimii mele. În fine, am ajuns la Xinaliq! (Litera X apare frecvent în azeră și și ca s-o pronunți corect trebuie să faci ca o pisică agresivă care scuipă ! un fel de h… )
Caucazul, Xinaliq reprezentau momentul forte al călătoriei noastre. Satul acesta izolat este locuit de secole de o comunitate de păstori musulmani suniți care și-au păstrat vechea lor limbă. Legenda spune că satul e locuit de cinci mii de ani și locuitorii săi ar fi urmașii lui Noe, ce titlu de noblețe! Varianta cea mai cunoscută spune că, corabia lui Noe s-ar fi proptit pe Muntele Ararat, aflat azi pe teritoriul Turciei, dar există un mormânt, o criptă care ar fi a lui Noe în această ciudățenie care este exclava Nakhchivan, teritoriu autonom separat geografic de Azerbaidjan…această istorie pierzându-se într-o nebuloasă a timpului (3.000 de ani î Hr), la fel ca și cea despre locul unde a fost botezat Isus: Israel sau Iordania? Ne- a întâmpinat gazda noastră, Bairam, un azer de peste 60 de ani, muzeograf, îl alesesem zicându-ne că va spune multe povești. El era însă foarte ancorat în realitatea actuală, avea pe telefon o aplicație care traducea din toate limbile Pământului, iar cu acest universal internet nu mai poate fi vorba de nici o izolare…
După o scurtă acomodare–ne-am instalat într-o căsuță-am luat masa în sufrageria familiei. I-am cunoscut pe toți, nevastă, copii și nepoți. Ne așteptam, cu foame și puțină lăcomie, să gustăm din bucatele tradiționale, niscavai brânză și bucate din carne de oaie, dar spre surpriza și dezamăgirea noastre, ni s-a servit ciorbă de varză și cartofi prăjiți cu pește congelat! Meniu ultima modă la Xinaliq, se servea și la alte pensiuni! ce-i drept, varza și cartofii erau din grădina proprie, acolo doar atâta se poate cultiva, e deja ceva în peisajul acela sterp. Cu Bairam, conversația a fost nepotolită, ar fi stat toată noaptea la taifas ! am înțeles de la el, așa cum am bănuit, că viața a fost și este încă aspră în Caucaz, clima și izolarea, dar ei sunt obișnuiți. Pe acești munți golași nu găsești lemne, se pun pe foc turte din balegă uscată…nu există fructe, nici ciuperci la această altitudine, nimic…doar ceva vânat, iepuri păsări, capre…nici iarba de pe munte nu e mare, ce-or fi mâncând animalele iarna? că fân n-am prea văzut…ne-am dus cu greu la culcare, la masă ni s-a servit ca singură băutură ceai și ne-a sărit somnul, ce mai, n-am dormit toată noaptea! însă asta n-a fost rău până la urmă pentru că, o dată, fiind perfect senin, am văzut un cer bătut cu stele mari și strălucitoare, ce zic, nestemate… ocazie unică, noroc că m-am gândit, așa, în plină noapte să ies afară și să ridic ochii! mi-am luat revanșa după ratările din deșert…apoi, neavând somn, din vorbă-n vorbă, eu și S. ne-am făcut un plan beton pentru a doua zi. Gazdele aveau și ele insomnie, fiul lui Bairam, dulgher, bocănea la o a doua căsuță, mai mare deja, să fie gata și încăpătoare, când o lovi valul de turiști! Nu făcea deloc legătura dintre ceai și nesomn.. azerii beau toată ziua ceai, ca pe apă…și Bairam lucra ca dulgher, creșterea animalelor nu e evidentă, acum au mașini pentru a transporta materiale și turismul va lua amploare în Azerbaidjan, nu mai scapă nici un colț de pe pământ să nu fie cotropit de turiști !
De dimineață, Bairam ne-a propus o plimbare la o cascadă din Parcul Național Șahdag. Ce cascadă, planul nostru era să mergem la altarul zoroastrian, fără autorizație, imaginându-ne că gazda noastră se va descurca cumva și…s-a descurcat, dar ne-a cerut pentru mica excursie un preț absolut exagerat simțind că ne-o dorim foarte mult…dacă noi ne gândisem cu oarece lăcomie la meniu, ei s-au gândit cu una și mai mare la banii noștri! Cât durau micile pregătiri noi ne-am dus să vedem satul împrăștiat pe munte, are peste 2.000 de locuitori, mai degrabă comună. Printre casele recente construite în terasă, câteva case vechi din blocuri de piatră înnegrite de vreme, chiar și o mică moschee…se trăiește modest…din cele 2 muzee, l-am văzut doar pe cel mic: mi-a plăcut tocmai prin modestia sa, amenajat într-o casă oarecare, fără vitrine de sticlă…artefactele vechi de mii de ani, parcă acum scoase la iveală dintre săpături, așa îngrămădite prin dulapuri și colțurile încăperilor, deveneau familiare, îți venea să le atingi…Bairam nu era la muzeu, ci la școală, ca bibliotecar. Totul fusese aranjat și un UAZ vechi, mirosind puternic a benzină, ne aștepta cu tot cu șofer…uau! chiar mergem, nu-mi venea să cred, am fost neîncrezătoare până-n ultima clipă…fiul lui Bairam care era și profesor de istorie în orele lui libere ne însoțea ca ghid…
…dar de ce acest engoument, de unde până unde? Citisem devreme despre Zoroastru sau Zarathustra cum i se mai spunea, profet și zeu, chiar și numele mi se părea fascinant, la fel și această veche religie care venera focul, venind din Persia de demult, cea adorată de mine, o rafinată civilizație pentru vremurile acelea…poezia la mare rang, Omar Khayam, filozof și astronom al curții cu păcătoasele lui poezii clandestine care venerau femeia și vinul de Shiraz. Abia acum, vizitând „țara focurilor”, am înțeles că, arzând necontenit, natural, neîntreținute de nici o sursă aparentă, misterioase, ele au inspirat adorație, venerație, chiar teamă…nu fenomen natural, ci mai degrabă supranatural, de natură divină, sacralitate…zoroastrismul, religie pașnică, propăvăduind egalitatea dintre oameni, binele, grija și respectul față de natură, îmi inspiră o apropiere cu budismul, iar valorile lui îmi par foarte actuale….el este cea mai veche religie din această parte a lumii și s-a extins până in India…dacă în Azerbaidjan a dispărut, în India mai trăiesc încă adepți ai ei, numiți Parși. Un zoroastrian celebru a fost celebrul cântăreț rock Freddie Mercury, născut în insula Zanzibar într-o familie de indieni parși… de notat că morții lor erau depuși pe acoperișuri înalte spre a fi „ciuguliți” de vulturi…foarte ecologic. Dar, dincolo de toate astea, părea o plimbare încântătoare, pe cărări de munte în vârf de Caucaz ca să ajungi la cel mai înalt altar din lume unde arde focul sacru zoroastrian din timpuri imemoriale…magic pentru mine, de „top”, cum spun alții !
Altarul se află în parcul național care e păzit de armată, în această zonă există o bază militară, peste munte aflându-se Daghestanul. Drumul de pământ șerpuiește printre munți și tot timpul cât a durat n-am întâlnit pe nimeni, decât militarii care ne-au deschis bariera. Nu ne-am intersectat cu vreo altă mașină…nici țipenie, doar vulturi care se roteau în văzduh…se auzea un vuiet al torenților care coborau pantele, apă de ploaie sau surse? Stânca se vedea rar golașă, un strat de iarbă ca o catifea verde, spre ocru acum, în plină toamnă, se mulează ca un pled pe acest relief și dă munților un aspect aparte, fermecător. Pe alocuri, ciulini uscați cu aspect argintiu străluceau prin iarba pletoasă…câteva piscuri înzăpezite scânteiau și ele…Bravul nostru UAZ, traversa torente, zgâlțâindu-ne zdravăn…în astfel de mașini nu mi-e niciodată rău, ele nu te iau prin surprindere, perfid, la curbe.
…și am ajuns. Altarul, atașgah, este ușor în vale, protejat de relief parcă, o structură pătrată din piatră, terminată sus cu o piramidă, ca un șemineu, mai puțin grațios decât mi-l imaginam…în interior, focul sacru arde de secole, nu se știe…legenda spune că demult, tare demult, un păstor care își păștea turma pe acolo a vrut să-și aprindă un foc, iar când a scăpărat scânteia, flăcări mari au izbucnit și l-au înconjurat, înfricoșându-l…ar fi de mirare ca gazul metan să se emane la această altitudine, de fapt este vorba de o mică pânză de apă care băltește și care conține gaz…vă las să vă explicați singuri mai departe… pe acest loc considerat sacru, s-a construit un mare templu zoroastrian care a dăinuit cât a dăinuit, drumul caravanelor nu era departe, iar când au năvălit cotropitorii arabi, l-au șters de pe fața pământului…nici cea mai mică urmă de fundație nu mai există. Ghidul ne-a spus că aici vin în fiecare an, în pelerinaj, parși bogați din India și că ei au construit altarul. Tot ei ar fi fost împotriva asfaltării drumului și bine au făcut, prezervând astfel sfințenia locului…deja câteva gunoaie trenau. O mică cabană fusese totuși construită pentru turiști, unii veneau la focul sacru să facă grătare! pentru mine e un loc unic, cu încărcătură emoțională și îl voi purta în inimă ca pe unul din cele mai deosebite văzute prin lume…
După ce ne-am luat adio de la gazde, am coborât drumul cel anevoios, arborii au apărut din nou și, prin frunzișul lor pastelat, se zărea o zonă de agrement învechită, cu multe campinguri, mese de lemn lungi, tovărășești… spațiu de recreere pentru tineret sau clasa muncitoare venită la munte în vacanță…acum era pustiu…la marginea drumului, ne-am oprit să mâncăm turte tradiționale cu coriandru care e omniprezent în bucătăria azeră, ca la noi pătrunjelul. Dacă timpul ne-ar fi permis, adică o zi de ședere în plus, ar fi meritat să facem un ocol prin Șeki, oraș muntos situat la vest de Quba …poți vizita aici „un magnific palat regal din secolul a XVIII lea, fermecător prin ornamentele sale rafinate, vitralii și fresce somptuoase” (Lonely Planet)… În Șeki te poți caza, spune ghidul, la un hotel de șarm, „unul din cele mai splendide și uimitoare din Caucazul de Sud, cândva un caravanserai de pe Drumul Mătăsii străbătut de neguțători ce traversau continente pe spatele cămilelor, transportând mărfuri exotice”…dar ne-am îndreptat direct spre Baku…ajungând, ni se păru că venim din altă lume, contrastul era izbitor între acel sat pierdut în munți, parcă din alte vremuri și capitala modernă, „pimpantă” (fr). Același lucru, făcând comparație între gazde-acum trăsesem la o pensiune lângă Marea Caspică, la Gobustan: discreție… am fost lăsați singuri să mâncăm liniștiți și doar vocile celor din familie răzbăteau până la noi…lipseau spontaneitatea și dezinvoltura celor de la Xinaliq.
În ultima zi cât mai aveam mașina, ne-am propus să facem turul clasic propus de agenții, rămânând în proximitatea capitalei: Gobustan și Peninsula Abșeron. Ce era de văzut acolo? Am început cu Rezerva Gobustan care protejează mii de gravuri rupestre vechi de până la 40.000 de ani î Hr. Conglomeratul de roci uriașe provine probabil dint-o prăbușire a reliefului, a peșterilor care le adăposteau. Fiind atât de vechi și expuse intemperiilor, sunt foarte estompate, ochiul vizitatorului le discerne cu greu pe stâncă, însă există mici panouri reproductive, chiar și un muzeu…înțelegi astfel că în esență e vorba de imagini de animale, scene de vânătoare și dansuri ritualice….fiind vorba de animalele pe care ei le vânau cu precădere, devine evident că desenarea lor pe stâncă făcea parte din ritualul de vânătoare mai mult decât dintr-o pură nevoie a omului primitiv de a se exprima prin artă…sau cel puțin inițial…la o mică distanță, pe un bloc de piatră, o inscripție care rămâne dovada că legiunile romane au ajuns până aici în expedițiile lor de expansiune ale imperiul…
Nu departe se află niște vulcani noroioși, alt punct de atracție turistică unde s-a amenajat un sit de vizitare : cratere mici, nu spectaculos, în schimb piste de beton și bariere…ca să se justifice biletul de intrare, s-a amenajat un mic muzeu cu schelete de găini și pui de găină, plus alte animale comune din zilele noastre, plus animale în borcane cu formol! Vă las să ghiciți cât am apreciat. Acest avânt al turismului ia niște aspecte!… din fericire, pe marginea drumului, câteva mașini așteptau-cu șoferi improvizați în ghid-turiști dornici să vadă vulcanii în mediul lor natural…astfel, am făcut o escapadă cu o mașină rusească veche zdrăngănitoare pe care un moșulică simpatic o ambala de parcă eram la raliu, la întrecere cu colegii lui… pentru ei, era foarte valabil „time is money”. A fost nițel aventuroasă această cursă pe piste de pământ sau direct pe „arătură” printre conurile vulcanilor: small volcano, big volcano, water volcano…craterele erau mai mari și noroiul cenușiu bolborosea făcând bule…natura, stearpă, în jur numai griuri, farmecul rezidă și în sălbăticia locului….m-a durut inima să văd că existau deja primele semne de „amenajare”, dar asta îi doare probabil cel mai tare pe acei ghizi improvizați.
Apoi, am vizitat Templul Focului situat în Peninsula Abșeron, la 21 de km de Baku cu mare afluență de pelerini indieni. În acest locaș de cult religiile se amestecă, coexistă: la origine templu zoroastrian construit de neguțători indieni, astăzi e frecventat și de hinduși care se închină lui Shiva și Ganesh…Un zid ca de fortăreață de jur împrejur, aspect simplu, auster…o curte pătrată la interior cu un altar gen șemineu în centru unde arde focul sacru și alte 4 mai mici în jur. Cândva, la începuturi, focuri ardeau peste tot în jurul templului… ce magie, trebuie că ambianța era fascinantă, electrizantă pentru credincioșii care venerau focul…astfel de focuri care mai ard în natură, se găsesc nu departe, la Yanar Dag (Muntele care arde). Le-am văzut și noi pe seară, astfel că a fost mai spectaculos cu întunericul din jur…ard din timpuri imemoriale, nici intemperiile n-au reușit să le stingă..
Într-adevăr, Focul, unul din cele cinci elemente ale naturii, alături de apă, pământ, metal și lemn, este considerat sacru și purificator în multe dintre religiile lumii, un simbol al puterii zeilor, cu origini celeste–Prometeu a furat focul din ceruri și l-a adus oamenilor, după mitologia greacă….un element complex, cu caracter dual: focul prieten al omului, dar și focul mistuitor, ucigaș demonic- vezi flăcările iadului…dar chiar și dincolo de această sacralitate, doar așa, pur și simplu, privind focul, nu poți să nu fii captivat, fascinat de flăcările lui, de jarul sclipitor sau magma ardentă, e un spectacol unic, incomparabil…aș sta ore întregi să-l contemplu…
Mai târziu, fiind vineri, seara a continuat cu Baku by night: lumini, animație pe străzi, vibe bun…lumea ieșise la plimbare, restaurante sau cluburi, femei cu voaluri albe aduceau un aer oriental… ne-am lăsat luați de val : am mâncat la un restaurant la subsol ce arăta ca o tavernă, ambianță, muzică lăutărească de-a lor, serviciu rapid și ireproșabil în ciuda aglomerației, dar mai ales niște sarmale cu carne de oaie pe care o să le pomenesc…nu degeaba se chema, simplu, Dolma, adică „Sărmăluța”...ne-am lăsat tentați și de un club de noapte, multă muzică rusească, cred că unii dintre tinerii clienți erau ruși și mi-a plăcut ambianța prietenoasă de pe ringul de dans….pe străzi bântuiau pisici cam flămânde, Baku este un oraș al pisicilor…în ultima zi, scurtă fiind, am reușit să nu facem nimic interesant….
Ne-ar fi plăcut să mergem și în orașul extrem sudic, Lenkoran,de la bordul Mării Caspice. În genere, litoralul nu are multe plaje amenajate, dar aici se află câteva spa-uri și hoteluri. Cu soluri fertile și climat subtropical umed, regiunea din jur e populată cu plantații de ceai, lămâi, kiwi, cireși și căpșune și se pare că toate aceste savori pot fi regăsite în bazarul central al acestui oraș liniștit. Dacă mai pui și alte atuuri, cum ar fi pădurea sălbatică din jur, cea mai sălbatică din tot Azerbaidjanul cu „arbori de fier” și pantere persane, sate pierdute și lipsa quasitotală a turiștilor, se pune întrebarea: n-ar merita să ne întoarcem într-o bună zi ?
Lili Csinta (profesor de științe fizice, publicist și fotograf franco-român, Reportaje)
Articole asociate
Peripeții în Africa Neagră (Subsahariană) – Senegal (Partea 1). Cu ghidul local Doukoure Bassirou
Peripeții în Africa Neagră (Subsahariană) – Senegal (partea 2). Cu ghidul local Doukoure Bassirou
Peripeții în Africa Neagră (Subsahariană) – Senegal (partea 3). Cu ghidul local Doukoure Bassirou
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
Interviu exceptional–Prof. Thomas Csinta
Matematician • Om de știință • Filosof • Jurnalist
„Ordine, haos și conștiință–despre om şi algoritm”.
Prof. Thomas Csinta este matematician, specialist în problematici internaționale și dezvoltare academică transfrontalieră. A activat în multiple instituții de învățământ superior din Europa și din spațiul francofon, fiind recunoscut pentru contribuțiile sale la consolidarea parteneriatelor universitare internaționale. Pe lângă activitatea sa didactică, este și un prolific autor, consultant educațional și promotor al inovării în învățământul superior. Stilul său riguros, dar deschis, și abordarea sa inter-disciplinară l-au transformat într-un mentor pentru numeroși studenți și colegi de breaslă. Un nume rar în spațiul public românesc și internațional, Prof. Thomas Csinta este una dintre acele minți care refuză să fie încadrate într-un singur domeniu. Matematician de formație, specialist în sisteme complexe aplicate fenomenelor socio-judiciare, filosof al științei și jurnalist cu viziune critică, profesorul Thomas Csinta propune o perspectivă originală asupra lumii contemporane–o lume în care matematica, gândirea morală și conștiința civică sunt chemate să răspundă provocărilor erei algoritmilor și inteligenței artificiale. Un interviu profund, în care:
- Matematica devine o hartă a vieții spirituale
- Filosofia întâlnește teoria haosului
- Justiția este analizată ca fenomen emergent în rețele sociale
- Inteligența artificială este interogată dincolo de mit și fascinație
- Lectura apare ca ultimă formă de libertate și rezistență a conștiinței
- Interviul este parte din seria unor proiecte editoriale dedicate celor care gândesc în profunzime, dincolo de zgomotul vremii
- Un dialog-eveniment pentru toți cei preocupați de sens, cunoaștere și umanitate
- Data: 26 iulie 2025/ora: 18h (ora României)
- Platforma Google Meet
- Moderator: Anca Cheaito
Ne exprimăm profunda recunoștință și aleasa admirație față de domnul profesor Thomas Csinta pentru onoarea de a fi fost alături de noi în cadrul acestui interviu excepțional. Prin claritatea gândirii, finețea analizei și deschiderea către dialog autentic, ați oferit nu doar răspunsuri, ci ferestre către înțelegere, punți între știință și umanitate, între matematică și conștiință, între haosul lumii și ordinea interioară. Vă mulțumim pentru profunzimea ideilor și pentru curajul de a gândi dincolo de convenții. Prezența dumneavoastră a fost o adevărată onoare și o inspirație. Cu considerație și recunoștință
Mulțumiri Prof. Dr. Thomas Csinta
Interviu excepțional – Profesorul Thomas Csinta
Lansarea canalului de televiziune M+Tv International
Bonjour M+Tv,
Sunt Thomas CSINTA, profesor de modelizare matematică și matematici aplicate în științe socio–judiciare și director științific al CUFR R&D (Centrul universitar de formare, cercetare și dezvoltare de pe lângă școlile superioare franceze de înalte studii) sau la Conférence des Grandes Ecoles, cum spunem noi.
Vă transmit salutările mele din Diaspora română de la Paris, în primul rând, colegului și prietenului meu Petru Frăsilă, directorul postului de Televiziune M+Tv, care împreună cu echipa sa urmează să lanseze filiala internațională a acestuia Canalul M+Tv International în cadrul Conferinței Diasporei de la Iași între 6-7 august intitulată „Interferențe culturale & educație”, dar și celorlați colegi care au contribuit într-o măsură mai mare sau mai mică, direct sau indirect, la realizarea acestui proiect. Activita noastră aici se desfășoară în două mari direcții importante, care de altfel, sunt complementare și corelate organic.
- Prima reprezintă pregătirea candidaților români cu abililități intelectuale înalte din instituțiile universitare românești pentru sistemul (ultra)elitist al școlilor superioare franceze de înalte studii (Les Grandes Ecoles) în toate cele 3 cicluri universitare (Ciclu 1– Classe Prépa, Ciclul 2–Școala de înalte Studii/Grande Ecole, Ciclul 3–Școala Doctorală) care domină înățământul universitar de masă francez de tip LMD de sute de ani. Cu cei peste 1.500 de tineri (studenți) capabili de performanță admiși la concursurile de admitere (în peste 2 decenii) CUFR R&D a devenit, astfel, un important generator al unei diaspore românești de elită din Franța, și care, astăzi, prin rolul său important pe care îl deține în cadul societății civile contribuie la prosperitatea spirituală și materială a națiunii franceze.
- În ceea ce privește a doua direcție, prin intermediul serviciului internațional de investigații criminale al Jurnalului Bucureștiului (publicație cultural–educațională cu caracter academic franco– română și de cercetare în științe socio–judiciare a CUFR R&D, a cărei director și redactor șef sunt) în parteneriat cu Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora (a cărei președinte de onoare sunt, având președinte–fondator pe Cătălin Asavinei, consilier penitenciar, de integrare socială și probațiune), Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului a Națiunilor Unite (a cărei atașat de presă sunt de peste două decenii, având președinte fondator pe Prof. univ. dr. Florentin Scalețchi) și în sfârșit, UZPR cu filiala Iași–Modova (în al cărei colegiu director și consiliu științific, în calitate de membru, îndeplinesc totodată și funcția, care mă onorează, de președinte al Subfilialei franceze de la Paris, având președinte pe Col. (r). Grigore Radoslavescu) este orientată și concentrată, în exclusivitate, în soluționarea unor dosare criminale de mare anvergură în care compatrioți de-ai noștri români din diaspora sunt încarcerați în arest preventiv și urmează a fi judecați în procedura juridică criminală de către Curțile cu Jurați ale TJP (Tribunalul Judiciar Paris) unde sunt atașat permanent (de presă) din partea OADO începând cu acest deceniu.
În sfârșit, corelarea celor două direcții are loc prin furnizarea de subiecte de teze de doctorat și de cercetare în domeniul socio–judiciar instituției cu caracter academic CUFR R&D de către Serviciul Internațional de Investigații Crimiale al Jurnalului Bucureștiului, în cadrul căreia, pentru rezultatele de excepție obținute, am fost distins cu Cavaler al Ordinului „Crucea de Aur” a Drepturilor Omului a Națiunilor Unite și sunt propus în 2028 pentru Marele Premiu ONU (acordat la fiecare 5 ani), echivalentul Premiului Nobel pentru Drepturile Omului. În încheiere, precizez faptul că în era noastră a transnaționalismului, în contextul mobilității academice românești tot mai active, cred că pentru profesori, cercetători și studenți din diaspora, postul de televiziune M+Tv International nu va fi doar un instrument de informare, dar și o continuitate spirituală cu spațiul cultural românesc.
