Sindromul Alienării Parentale – o perspectivă a impactului privind relația părinte-copil. Comunicat din partea președintelui – fondator al OADO (Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului) – Ecosoc (Națiunile Unite), Lord Sir Prof. dr. Av. Florentin Scalețchi
În general, scopul alienării este câștigarea custodiei sau păstrarea custodiei copilului de către părintele alienator, fără implicarea părintelui alienat și prin excluderea acestuia. Activitatea cu scopul de înstrăinare se poate extinde asupra familiei părintelui alienat, precum și a prietenilor și apropiaților săi. Concret, alienarea înseamnă că prin gânduri, acțiuni și maniere verbale sau non-verbale un copil este abuzat emoțional, îndoctrinat (i se „spală creierul”), pentru a-l determina să creadă că celălalt părinte este un dușman sau pentru a-i sugera ostilitatea sau inferioritatea acestuia. Celălalt părinte este vorbit de rău în fața copilului de către alienator, vizitele copilului la părintele alienat sunt restricționate sau alienatorul încearcă să controleze activitățile pe care copilul le va face atunci când se va afla cu celălalt părinte. Fenomenul alienării parentale este o formă de abuz emoționalasupra copiilor în fața căreia aceștia nu se pot apăra. Acest fenomen apare indiferent de sexul alienatorului (dacă este mama sau tata), de vârstă (bunicii copilului pot fi alienatori foarte înverșunați) sau nivelul de educație al alienatorului. Tacticile specifice implicate în alienarea parentală, ar fi denigrarea constantă a părintelui vizat, crearea de situații în care copilul asistă la comportamente negative ale unui părinte împotriva celuilalt și inducerea unui sentiment de teamă sau vinovăție în legătură cu relația cu părintele vizat. Cu privire la drepturile copilului, în conformitate cu Convenția ONU, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, fiecare copil are dreptul la o relație personală și la contacte regulate cu ambii părinți.
Sindromul de alienare parentalăpoate încălca acest drept prin compromiterea legăturii emoționale a copilului cu părintele înstrăinat. Copiii care trec prin alienare parentală pot dezvolta probleme emoționale, sociale și de încredere în relațiile lor. De asemenea, pot experimenta conflicte interioare semnificative și o presiune psihologică intensă, având dificultăți în formarea unor relații sănătoase și în gestionarea emoțiilor. SAP este, putem spune, o formă de abuz emoțional, deoarece pune o puternică presiune psihologică asupra copiilor. Prevenirea și tratarea alienării parentale implică, în primul rând, conștientizarea și recunoașterea acestui comportament. Intervenția profesioniștilor, cum ar fi consilierii sau psihologii poate fi necesară pentru a restabili relația dintre copil și părintele vizat și pentru a sprijini familia în procesul de vindecare. Comunitatea și sistemul juridic joacă, de asemenea, un rol important în promovarea conștientizării și în protejarea drepturilor copiilor afectați de alienarea parentală și trebuie să se implice pentru preveni astfel de situații și pentru a le gestiona.
Drepturile copiilor sunt fundamentale, iar consultarea lor în probleme care îi afectează direct este esențială. În contextul Sindromului de Alienare Parentală (SAP), acordând copiilor posibilitatea să-și exprime liber sentimentele și preferințele este elementar pentru a le proteja bunăstarea emoțională. Cu toate acestea, este la fel de important să se abordeze acest aspect cu discreție și discernământ. Prin implicarea copiilor în procesul decizional, li se oferă posibilitatea să se pronunțe în ceea ce privește relația cu părinții lor. Cu toate acestea, cadrele de specialitate implicate și adulții din jurul copiilor trebuie să acționeze cu sensibilitate și discernământ, și să evite orice formă de manipulare sau influență necorespunzătoare.
Ascultarea copiilor într-un mod echilibrat și protejat le permite să participe la procesele care îi privesc direct, încurajând astfel o dezvoltare sănătoasă și respectând drepturile și nevoile lor individuale. Sistemele juridice ar trebui să ia în serios cazurile de SAP, oferindu-le părinților instrumente juridice pentru a-i proteja pe copii. Custodia comună și programele de consiliere pot fi elemente componente ale rezolvării. Pentru copiii afectați de SAP, sunt esențiale consilierea și sprijinul de natură psiho-emoțională, iar specialiștii trebuie să colaboreze cu părinții pentru a restabili și îmbunătăți relația cu copiii. Sindromul de alienare parentalăreprezintă o provocare complicată pentru sistemul juridic și pentru specialiștii din domeniul sănătății mintale. Protejarea drepturilor copiilor și asigurarea unui mediu stabil și sănătos pentru creșterea lor necesită o colaborare strânsă între familii, cadre medicale de specialitate și justiție. Prin aceste eforturi combinate, putem spera să reducem impactul devastator al SAP asupra copiilor și familiilor afectate.
Nota redacției. Sindromul de alienare parentală și scala de legitimitate a abuzului sexual (SAPL). Definiția propusă de către profesorul american de psihiatrie Richard A. Gardner (1931-2003) cu privire la activitatea de denigrare sistematică a unui părinte de către celălalt părinte, cu intenția alienării (înstrăinării) copilului de celălalt părinte, este utilizat destul de frecvent fără a fi însă recunoscut ca termen de specialitate „sindrom” deoarece nu corespunde definitiei notiunii de sindrom. Gardner subliniază două evoluții în societatea americană la începutul anilor 1980: faptul că, în cazul divorțului, custodia copiilor nu mai este încredințată în mod sistematic mamei și apariția unui număr tot mai mare de dezvăluiri sau acuzații de abuz sexual asupra copiilor , inclusiv în cazurile de divorț. El a emis o ipoteză într-un prim articol publicat în 1985, apoi în cartea sa Sindromul de înstrăinare parentală și diferențierea dintre abuzul sexual fabricat și autentic al copiilor (1987) că acuzațiile de abuz sexual în contextul divorțului ar fi inventate cel mai adesea și datorită un mecanism de autoapărare a mamelor pentru a putea păstra custodia copiilor lor. De asemenea, în practica sa profesională se confruntă cu un număr tot mai mare de cazuri de copii care exprimă o respingere puternică, până la ură, față de părintele căruia nu i se acordă custodia. Apoi a introdus ideea unuisindrom de alienare parentală(prescurtat ca SAP ). Acest PAS este descris ca o tulburare din copilărie care înjoseste și insultă continuu un părinte fără justificare. Potrivit lui Gardner, acest sindrom apare datorită unei combinații de factori, inclusiv îndoctrinarea („spălarea creierului” și îndoctrinarea inconștientă) de către celălalt părinte, încercările proprii ale copilului de a disprețui părintele vizat și factorii de mediu. În paralel, el propune în aceeași carte un instrument care să permită stabilirea dacă abuzul sexual avansat este dovedit sau inventat, un instrument pe care el îl numește Scala de legitimitate a abuzului sexual (SALS), care poate fi tradusă în franceză ca „Échelle de legitimitatea abuzului sexual ”. Această scală se bazează pe 84 de criterii referitoare la copil, tată și mamă, clasificate în funcție de 3 niveluri de importanță și rezultând un scor suplimentar final. Anumiți factori legați de mamă fac parte integrantă din definiția ei a sindromului de alienare parentală. Ulterior, Gardner și-a concentrat majoritatea publicațiilor asupra acestor două noțiuni, în special în 1995, cu o versiune ușor revizuită a scalei sale SALS în Protocoale pentru evaluarea abuzului sexual (1995),din care a eliminat scorul criticat.
Dacă ideea unei scale de validare, însoțită de numeroase cazuri detaliate, a fost considerată la scurt timp după publicarea sa ca o contribuție de valoare, a făcut obiectul mai multor critici majore în 1989. Primele două dintre aceste critici se referă la absența validării experimentale a criteriilor selectate și a ideilor care se bazează exclusiv pe a priori rezultate numai din practica clinică a lui Gardner.Un al treilea se referă la relevanța și ponderea criteriilor referitoare la părinți, în detrimentul criteriilor centrate pe copil, considerate mai semnificative. Și mai presus de toate, nu face posibilă distincția în tulburările copilului ce s-ar datora abuzurilor sexuale sau ce ar rezulta din divorț. Începând cu această dată, scara este considerată nesigură și supusă „utilizării greșite” și suprainterpretării.
În anii următori, criticile privind lipsa validării empirice a SALS sunt confirmate și sunt însoțite de multe altele referitoare la ipotezele statistice reținute de Gardner, reprezentarea sa a abuzurilor sexuale, sexualitatea copiilor și a adulților, psihologia femeilor. Pozițiile lui Gardner cu privire la acuzațiile false de abuz sexual în timpul procedurilor de divorț au fost, de asemenea, criticate pentru că se adresează aproape exclusiv mamelor aflate în custodie care se angajează să raporteze abuzul. În același mod, SAP este eminamente controversat și respins, atât pentru lipsa sa de bază științifică, cât și pentru tragediile la care se aplică una dintre rețetele sale, atribuirea custodiei copilului părintelui respins sau, în caz contrar, plasarea într-un centru de detenție.